tivesc umbrele cuvintelor

unic ochi unică meduză care rătăceşte
printre verbe printre adjective
căutând înnebunită calea spre metaforă
ca o creangă de măr în floare tăiată fără milă
de omul în bocanci albaştri

metafora se ofileşte
sub privirile neputincioase ale cerului
secerat rămâne şi el căutând cântecul
rămas ascuns în pânzele apelor de granit

copil al nimicului sau poate al prea plinului
privesc filele în care ochiul de libertate
se strânge neîncetat până la dispariţie

întoarsă spre oglinda cuvântului
îi tivesc în neştire marginile sensurilor
umbrele lor nărăvaşe şi mă întreb dacă
Dumnezeu ştie de ce şi mai ales până când
umbra zdrenţelor va dispare şi ea

Anne Marie Bejliu, 12 mai 2015