de ce dor crucile sau poate nu ele dor ci centrul lor doare ca un spin ridicat de curând sau dintotdeauna în inima copilului nenăscut.
să mori într-o ofilire continuă este datul sau să creşti până la tavanul care imită cerul într-un continuum de puncte întâlnindu-se undeva într-un pocal.
acolo zace credinţa pe care fără să o accesezi creşte în tine mereu ca un semnal de alarmă când te rătăceşti prin propriile linii ale obloanelor pe care obsedat le laşi să cadă.
uneori ai noroc şi pisica le rupe le distanţează tot mai mult ca o zeitate atotştiutoare a luminii. alteori le rupi singur la răsărit sau în amurg căutându-te dincolo de hotarele fricii de hotarele temerilor acumulate voit sau nu.
unde poţi să rămâi unde poţi înţelege toată această statică (mişcătoare de fapt) a valorilor umane când prin tine însuţi absorbi bogăţii cărora nu le poţi da sensul adânc şi pe ce căi reuşeşti să-ţi umpli braţele apoi să le goleşti iar şi iar într-un strigăt de saturaţie.
ciudată fântână mai este omul.
gustă continuu din pânza freatică, se scufundă în apele învolburate ale necunoaşterii căutând un strop de nimic, un strop de lumină albă, un strop de răsărit, de apus, de amurg şi un murg prieten în plin galop...
când prin inele loveşte zidurile de piatră scapără cuvinte apoi le înghite ca un uriaş povestea proprie şi devine iar şi iar fântâna cu cumpănă a unui sat de umbre.
să mori într-o ofilire continuă este datul sau să creşti până la tavanul care imită cerul într-un continuum de puncte întâlnindu-se undeva într-un pocal.
acolo zace credinţa pe care fără să o accesezi creşte în tine mereu ca un semnal de alarmă când te rătăceşti prin propriile linii ale obloanelor pe care obsedat le laşi să cadă.
uneori ai noroc şi pisica le rupe le distanţează tot mai mult ca o zeitate atotştiutoare a luminii. alteori le rupi singur la răsărit sau în amurg căutându-te dincolo de hotarele fricii de hotarele temerilor acumulate voit sau nu.
unde poţi să rămâi unde poţi înţelege toată această statică (mişcătoare de fapt) a valorilor umane când prin tine însuţi absorbi bogăţii cărora nu le poţi da sensul adânc şi pe ce căi reuşeşti să-ţi umpli braţele apoi să le goleşti iar şi iar într-un strigăt de saturaţie.
ciudată fântână mai este omul.
gustă continuu din pânza freatică, se scufundă în apele învolburate ale necunoaşterii căutând un strop de nimic, un strop de lumină albă, un strop de răsărit, de apus, de amurg şi un murg prieten în plin galop...
când prin inele loveşte zidurile de piatră scapără cuvinte apoi le înghite ca un uriaş povestea proprie şi devine iar şi iar fântâna cu cumpănă a unui sat de umbre.
Anne Marie Bejliu, 18 mai 2015
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu