cruce absurdă fără hotare

plouă cu gheaţă peste cuiburi de vieţi părăsite
în jumătăţi lăsate să cadă peste rădăcinile copacilor

după ce m-am născut am crezut că păsările nu ştiu
să cânte. nici eu nu vorbeam atunci când sânul
mamei mă atingea pe obraji şi în mine creştea acel
ceva în care-mi scăldam necunoaşterea jocul şi mâinile
pline de mişcări necontrolate simple complexe habar nu
am de ce

între mine şi viaţă eram eu

încă sunt încă mă plimb printre cruci printre
tablouri în care cineva anume sau oricine a
aşezat două linii şi o grămadă de litere
când eu vreau să văd fiinţe vii să-mi vorbească să-mi
cânte să-mi mângâie fruntea
şi mai presus de toate să-mi sărute chipul în cruce
tata

plouă cu gheaţa prezentului în mărunte bucăţi de
promisiuni aprigi dorinţe şi patimi nesfârşite care
doboară frunţile sub glugile de ploaie cu şi fără gheaţa
timpului vechi nou într-un sărut închipuit acum în
cruce pe chipul femeii cu ochii de ceaţă

tata a plecat tata rămâne prin tata eu sărut aerul într-o
cruce plină de umbre într-o
cruce absurdă fără hotare

Anne Marie Bejliu, 17 mai 2015