nu te risipi Ană

privesc pe fereastră. zgomote
inima bate rapid din ce în ce mai rapid
gândesc acum clipele tatălui mă rătăcesc o clipă printre braţele lui

dor nespus dor. cleştele atacă strânge baza craniului
toate suntele se strâng cuvintele flutură stindarde absurde
sensuri copaci păsări totul se adună
aud pulsul unei singure inimi stupid nu mai văd

nu mă prăbuşesc. rămân în picioare până când
în mine liniştea se reaşterne

ca o larmă de copii în creştere sunetele se despart redevin
claxoane de maşini ciripitul păsărilor somnoroase

am uitat să spun că e seară. seara cuvintelor amorţite
în liliacul mamei acum scuturat de flori
îngheţat până într-o primăvară promisă a fi singurătatea
înălţării cuvintelor pe pragul nou de lumină

oarba tace. oarba cântă. cuvintele sunetele se adună câteva
fracţiuni de viaţă redevin
moara vieţii în timpanele obosite de căutări

aud vocea tatălui tot mai clar când îmi umple dorul iar şi iar...
nu te risipi nu te risipi... Ană nu te risipi când fântâna e
mult prea departe de inima ta

Anne Marie Bejliu, 21 mai 2015