*** - fără titlu -

obosit sufletul pe călcâie merge acum
ție îți scriu mereu oricât vreau să cred în 
libertatea aceea uimită
a copilului care se naște și trăiește și după ce
pleoapele se topesc
între ființă și cele veșnice

rămân orbitele ca două porți uriașe
sau ca doi soli ai mirării nesfârșite că
ceva din mine a fost ceva nu mai este
și mai ales mai ales
că totul intră într-o singură formă

chiar încape tot orice poziție ar lua ultimul
strigăt ultimul cuvânt

tata vroia să știe cât este ceasul. eu
nu am înțeles șoapta lui agonică
a vrut apă și i-am udat buzele libere
să primească suflul ultimei metafore a vieții

m-a durut și doare acea clipă de
împleticire a minții
între a-l privi îndelung și a acționa rapid

obosit sufletul se duce să învețe somnul
cu lumânările aprinse la capete de pod

pasul ultimul pas și saltul în luntre cu tălpile
goale încă tălpi apoi încet încet urcușul
pe dealul voinței de a nu mai fi decât vis
amintire umbră căldură și taină
a mireanului care te-a iubit

în plasa pescarului scheletul peștelui
continuă să se zbată ca un suflet uitat între
capetele de pod privind
flăcările lumânărilor dansul lor necontenit

obosit sufletul regăsește digul de sare din
inima bolții cerului
lasă să cadă pe pământ ultimul și primul
cuvânt al nașterii și morții deopotrivă
tace

ție îți scriu oricând chiar dacă tăcerea
a devenit ca un braț de care mă
anin odată cu sufletul pentru o
nouă partidă de zaruri incolore aruncate
în cutia de lemn a sunetelor moarte

Anne Marie Bejliu, 14 aprilie 2016