mereu un alt cuib de jocuri nejucate

e destul să-mi gândesc frica și începe
vâltoarea gesturilor aproape de necontrolat
pe fiecare braț încolăcite umbre izbesc 
alături de cuvintele pe care încerc să nu le aud
fruntea lăsată pavăză pragurilor prin care
uneori trec ca o lumină alteori ca o cărămidă
care rămâne în zidul nevoilor

este destul să-mi gândesc liniștea
pentru ca forfota libertății false să înceteze
să lase cale liberă genunchilor îndoiți în rugă
să se înroșească

în rugă prefer verticalitatea. știu că
ghemuirea strânge multe noduri în trupul
și așa ca un zvâcnet dureros
al plecărilor prea dese
întru veșnică pomenire a unui nume
și a unui glas stins prea devreme
mereu prea devreme pentru mintea
mirencei care caută iubire în oameni

știind că cealaltă sau poate unica iubire
vine mereu pătrunde arterele prin care
frica mai mereu își găsește cale
ca un instrument ciudat de explorare
de modelare

este destul să cred în toate acestea
și să merg mai departe
---------------------
mișc degetele amorțite între vers și frază
apoi ridic palmele căutând
cuibul păsărilor spin în care găsesc mereu un alt cuib
cel al jocurilor nejucate
mereu spini se frâng cresc alții mai viguroși
și jocurile...

Anne Marie Bejliu, 17 aprilie 2016