furtunul verde

pe cheiul râului cu multe poduri
bucureșteanul pierde cheile cântecului
printre păsări ciudate reînvață mersul pe jos 
uită metroul în sacoșa cuvintelor aninate
între poduri de umbre și cele reale

pe scările unui metrou oarecare
subconștientul dezamăgit
reia amintirile din subsolul plin de vechituri

sparg sticlele deja ciobite
le ascult aerul cum umple subsolul
cu anotimpurile copilăriei netrăite

o trăiesc acum gândind la tata
cum lăsa licorile să aștearnă
toată filozofia sa între o clipă de atenție
și una de neatenție în care podeaua
devenea lipicioasă

pe cârpa albă broboane de sudoare
reconstruiau poemul gândului uitat a fi
rostit în fraze lungi prelungi ca viața în care
tata a rămas o umbră o mângâiere și uneori
glas pe care-l aud când
densitatea zilelor mă sufocă

furtunul verde subțire stă și acum atârnat de un cui
în cămara plină de umbra tatălui
o mână întinde umbra apucă furtunul subțire verde
licorile dorului curg prin mine
închid ușa cămării și iau povestea de la început
tăcut

Anne Marie Bejliu, 17 aprilie 2016