titirez

la mâna a doua pare totul
pe pământul
în care agit câteva frământări

astre umbre urme
pași repetați la nesfârșit
gesturi

aceleași gesturi
mereu desenate în aer
pe pământ prin apa învolburată
apoi liniștită din care
cresc inelele până la un țărm
imaginar al valorilor ființei
aceleași roți rostogolite
pe asfaltul străzilor

orice formă ar lua umbrele
cad aproape la fel
repetabil la fel
numai unghiul
din spațiul în care privești
contează cumva
în redescoperirea adevărului

fragmente din el
cad în fiecare anotimp la fel

mă agit pe mine însămi

nu mai văd decât noutatea
unor umbre învârtite într-o jucărie
ca un spin la ambele capete
timpul își rotește trupul oval
între capetele lui

noi privim și atingem cu
vârful degetelor

el se zbate să meargă
mai departe într-o sferă care-și
schimbă traiectoria mereu

spirală devine cu un anume cod
care ne face să credem
în viață și moarte

n-ar fi mai bine să privim
umbra jucăriei după ce mâna
aceea magică o pornește și o
tot repornește
sub privirile noastre mirate?

Anne Marie Bejliu, 17 aprilie 2016