nu sunt singură

da
nu sunt singură pentru că
între mine şi portul acela uriaş
mai există o navă de piatră care se hrăneşte
cu laurii tuturor celor care mă laudă 
apoi scuipă tot prin găurile ruginite
ale fostelor hublouri
lasă în urmă un iz de alge putrezite
în aşteptarea peştilor

când mă trezesc totul dispare şi aud
glasurile celor care îmi spun
să mai să mai să mai....
să mai ce?
întreb apoi aştept şi eu la fel ca
algele putrezite undeva în adâncurile mării
de gânduri

mult nu trece şi reîncepe cântecul:
să mai să mai să mai....
să mai ce?

da
nu sunt singură pentru că undeva departe
sau în rădăcinile pământului
altcineva spune că:
nu mai nu mai nu mai...

sunt şi atât

şi aşa cum sunt
spre mine timpul îl răsucesc până când
se topeşte până la arc până la linie
până la punct
şi cade
ca un măr copt
în poalele femeii de acum

Anne Marie Bejliu, 29 iunie 2016