omul uită să privească

caverna timpului
răsuceşte frunze de tutun
pentru bătrâneţea ei mereu prezentă

cineva ridică tălpile spre cer
şi se declară zeu
printre nezei metaforele curg
la fel ca berea
înspumate încinse de rostiri inegale

caverna timpului se întinde
sub pământul pe care tălpile goale
niciodată nu calcă privind roua
numai literele le privesc
le strâmbă anume
pentru a putea visa drumul drept

din caverna timpului
uriaşul priveşte rânjind anotimpurilor
verile exagerează toamnele
şi-au uitat menirea
iernile prind chipul verilor
numai primăverile parcă au rămas
neatinse
când şi când cineva
presară zăpadă peste boboci
soarele râde şi îi deschide
omul uită să privească...

Anne Marie Bejliu, 29 iulie 2016