şi-mi amintesc mamă

că nu mai vreau nimic strălucitor
în afară de zâmbetul tău viu mereu viu
că nu-mi mai doresc decât
să te văd în viaţă vorbindu-mi
să nu ajungi să-l imiţi pe tata care
după ce pocneşte mobila îi aud glasul
şi îi simt mângâierile

mângâie-mă, mamă, mângâie-mă
de câte ori privirile noastre
împletesc tăcut
nerostiri atât de puternice încât
pereţii dormitorului tău
ajung să fie adevăratele străluciri
ale vieţii unui prezent în care
mi-e tare frică de
singurătatea copilului care
încă mai sunt şi voi mai fi
gândindu-vă inimile
înţelepciunea
frumuseţea de părinţi pe care
cu bucurie i-am primit în dar
acestei vieţi

şi-mi amintesc mamă
să te aud dublu acum
pentru că
pun deoparte mereu
pe raftul bibliotecii spiritului
săruturile în cruce
ale chipurilor voastre blânde

Anne Marie Bejliu, 27 iulie 2016