adun dintr-o rugă simplă

încep să cred că îmbrăţişez zilnic eroarea

eroare sunt 
eroare strig în mine
eroare rostesc în clipele de taină

crezând că din mine vor ieşi poeme ovale

mă întreb de multe ori de ce ovalul este
purtătorul de sămânţă al fiinţei mele cu atâtea erori
visate rotunde

înveliş oval val oval care vine/ pleacă/ loveşte puternic
ţărmul pe care mă nasc la nesfârşit
eroare în nisipul clepsidrelor în care cineva puternic
mi-a împărţit rostul

şi acum tastez erori între a fi şi a adormi
într-o poziţie a erorii obosite
din care sufletul pleacă grăbit după câteva
tresăriri violente noapte de noapte a trupului
încrâncenat în dureri

mă întreb când se va hotărî racul
să-mi ridice în cleşti dreptul de a merge

îl aştept în toate unghiurile posibile şi imposibile
ale vieţii
mereu mereu cu întrebări

poate poate se hotărăşte singur să-mi lase liber
firul de argint din care tot adun
printr-o rugă simplă
visele visul
de a mai iubi verbul a fi

Anne Marie Bejliu, 12 iulie 2015