târârea în a rămâne om

cine mai cerşeşte azi
o fărâmă de colb

poate singur cerul

care arde verile
cu stăruinţa ucigaşului
de vise

pământul îl priveşte
în fiecare zi aşteaptă
nu cerşeşte
ploile răsturnate în luncile
în care fără adăpost
cuvintele putrezesc

cine mai cere azi
paleta curcubeului stins
ca o stea în mâna orbului

cine mai fuge de nimic
atunci când de tălpi
muşcă sărăcia

prigoana sufletelor
nu-şi vede hotarele

credinţei îi cresc în păr
umbrele
pentru ploile amânate
promise unui târziu

în el nimicul timp
îşi scutură barierele
şi cântă

timpul tată roade
şi roade azi
tâmpla copilei tale care
cerşeşte un pumn de tine
să arunce din ea
furtunile secetei în care
trăieşte de o vreme
târându-se
la fel ca şerpii îndoielii
că a fi om acum
este o fericire

Anne Marie Bejliu, 30 iulie 2015