***

gândesc la un sărut între tâmpla cerului
şi tâmpla cuvintelor nerostite de pământul în care
mă aflu prizonier al vieţii

cândva ridicam braţele să crească umbrele
în plin soare, uneori ascut asfaltului mai multe umbre şi râd
şi tac şi plâng de simultaneitatea naşterii lor

mă sperie mişcarea uneori şi în acele clipe devin stei
în mijlocul propriei vieţi
mă ascult
mă lovesc ritmat cu încă un fulger de voinţă

tot stei devin

când Doamne vor dispare umbrele urmele prin care
nicicând nu pot trece pentru a le simţi textura poate şi
ura poate iubirea de nimic

gândesc la un sărut între nimic şi ceva mai mult decât el
şi mine
poate la final nu se vor mai împotmoli verbele
între tâmpla cerului
şi tâmplele cuvintelor rostite

Anne Marie Bejliu, 20 iulie 2015