fiara nu tigrul

ca un tigru poemul apa o frânge
între cleştii versurilor

curge odată cu viaţa strigă odată cu gura
mereu larg deschisă a umanului
se înjură se blestemă se vinde secretul cuvântului
din care suflete de pâine
aspiră să crească să scâncească

aruncă durerea în lanţuri - strigă fiara
pe mine m-ai zăvorât în tine, omule
acum plângi zâmbeşti galeş binelui

nu te las, nu te las să respiri

dă-mi drumul omule din tine apoi
socoteşte înclinarea balanţei până când...

Domnul ştie când te vei linişti
între cleştii versurilor unui poem mereu amânat
a ne fi calmul sau măcar minciuna liniştii

la tine în cuib nu este bine niciodată

tu, omule, eşti mai rău decât mine, fiara
ascunsă demult în pădurile trupului tău neputincios

nu-mi place. voi pleca

să te văd atunci cum ridici armoniei glasul

numai cu bine? numai cu tine? numai când dormi?
numai când orb arunci ultima frontieră dintre a fi
şi a nu mai fi dual?

te păcăleşti, omule. mai bine lasă totul să curgă
priveşte apa. priveşte-te în ea
şi curgi odată cu ea... curgi...

ca un tigru poemul îşi frânge versurile
căutându-şi ghearele
între firele de iarbă abia încolţită...

este primăvară şi acum. fiara nu tigrul
iese la plimbare fără a fi flămândă

Anne Marie Bejliu, 14 iulie 2015