te aud tăcut

te privesc, dragul meu, departe
acolo unde ţărmul sărută marea
iar tu ridici uşor valul să furi răcoarea trecutului 
din poemul pitit sub veşmântul mării

să-ţi scriu să nu-ţi scriu
să mai ard să nu mai ard. nu ştiu
ce ştiu este să nu mă mint
că-mi vei fi vreodată mai aproape decât eşti acum
când printre răsuciri de cuvinte ne regăsim

nu mă alint
şi nici nu îţi înşir pe filă libere trăiri
acum în mine ele ard mocnit
cuminţi aş putea spune

nu ştiu cum ajung la tine...

poate se aprind vâlvătăi
poate se lovesc
de zidul acela din povestirile tale
şi frânte
ca râmele revin la mine întregi

poate îngână alături de tine o melodie oarecare
sau poate liniştea grădinii în care aşterni cuvintele
poate...

tu eşti ca marea mereu...

flux reflux gând născut nenăscut

tu cânţi. eu te aud tăcut prelungesc sunetele
ca într-o îmbrăţişare absurd îngheţată
între pilonii podului pe care odată şi-odată...
ne vom întâlni dincolo de rara întâlnire
dintre un ceas şi o bătaie de inimă
pe tălpile în mişcare ale infinitului nicicând finit

Anne Marie Bejliu, 24 iulie 2015