locuieşti în tine

de câte ori ştergi praful de pe inelele trăirilor
de atâtea ori gândeşti
plinul şi golul deopotrivă
din paharul cu verbe amorţite

unele se trezesc altele pleoapele le lasă
în mişcarea statică a minţii apoi inima
răscoleşte totul cu o singură bătaie complexă
a metaforei sale

în acele fracţiuni de bucurie şi amar
dezbraci timpului orgoliile şi începi a crede în tine
în paşii pe care nu i-ai lăsat să devină ovali
dar care pot pot pot... fi...un pi
niciodată întors mereu firesc

el primeşte răsăritul şi apusul fiinţei
ca pe un mir îngândurat

locuieşti în tine ca într-un
iglu de verbe nedăruite mişcării
tai gheaţa principiilor seci
îmbogăţeşti pereţii cu câte o frunză
rămasă prizonieră în piramida speranţelor

firesc este să se dărâme totul
să poţi vedea răsăritul prin tine

chiar şi tu devii aşchie din nimicul numit timp
apoi fir cu fir refaci floarea din care
frunza a plecat visând
trunchiuri de mesteacăn virgin

Anne Marie Bejliu, 22 iulie 2015

Night in St Cloud. 1890 - Edvard Munch