ascultă-mi tăcerea

sunt copil mereu copil în poveştile tale poete
în aer cubul sare se deschide se alungeşte cade 
fărâme de lemn aşchii simt dansând ritmul lor adânceşte teama 
singurătatea mă împresoară
zmeul din ploi urcă linia drumului limpezeşte frica 
teamă şi frică simt poete 
în poveştile tale femeia moare brusc 

şi totuşi poete sunt femeie
crucea pe care o port schimbă luminile ceas de ceas
aşchie din aşchie culeg

creşte crucea odată cu acel copac falnic
ruinele timpului mă sufocă poete
cum să te chem cum să te mint cu fericirea
pe care numai când dorm o ating vag cu genele tremurânde

timpanul doare cuvântul doare tăcerea ta
ca un tablou neatins mă aşează în rama copiilor
tac poete de acum tac

ascultă-mi tăcerea
poate vei prinde sămânţa femeii putrezind la margine de timp
o nouă viaţă o va călca apăsat pe trunchiul de piatră pe aşchiile de lemn ale crucii
spatele ei torsul sunt sculptate de mâna Lui

nu mai spun infinit când doare renunţ

clovnii abia aşteaptă să-mi rostească ramurile de gând
în limba lor de lemn uscat
altă cruce alt dat
nu-l recunosc poete
nu mă recunosc în copilul pe care-l aşterni mereu în poveştile cu cântec
aroma gândurilor tale atinge femeia
o împresoară cu braţe de esenţe apoi aruncă tainele dincolo de zid
şi uiţi poete uiţi

sunt copil mereu copil în poveştile tale poete
de-aş fi...

Anne Marie Bejliu 8 martie 2014