sosirile sunt rare

iubeşte-mă
spun şi-apoi râd cu lacrimile prinse 
între ramele tabloului pe care-l privesc neîncetat
oricum nu este terminat

ai tăcut brusc 

după o rafală de ghimpi împletiţi în cununa norocului
te-ai lăsat uşor pe spătarul promisiunilor absurde

nu te-am crezut dar jocul m-a atras

între coperţile vieţii
pământul încă aşteaptă răsucirea rostogolirea

în jurul roţii de piatră creşte câmpul
acum grâul e verde tu copt
într-un mănunchi de raze priveşti prezentul

absent ca întotdeauna

eşti firul de iarbă din grădinile altor flori
odată eşti tu
clipa următoare încropeşte bucla

mucenicii mierea setoşi o prind în trupurile lor dulci
am spus că mi-e foame? nu nu am tăcut

discreţia e o talpă de cadână
rătăcită printre blocurile nu prea înalte
îmbracă vestminte vaporoase şi râde trecătorilor
împarte colţuri de azime şi aşteaptă să primească
semnul bucuriei al vieţii şi luminii

într-o zi va fi într-o zi nu va mai fi

tu sigur pleci e în sângele tău plecarea

sosirile în calendarul meu sunt rare
se aude semnalul trenului
gara e goală oricum
nu amâna
pleacă

alteori...

Anne Marie Bejliu 26 martie 2014

("pe gânduri")