cancioc plin

peste toate graniţele tăcerile devin clovni
şi atunci pe mine cine mă mai scapă
de înecul acesta atât de rapid

în tăceri săbiile vorbesc vârfurile devin tăişuri
eu însămi mă rănesc ironizându-mi fiecare gest

ca o păpuşă de piatră cresc între a fi şi a nu muri
în absenţa mea

sunt un pumn de mălai înainte de a fi fiert
în ceaunul percepţiilor greşite

despre mine însămi totul tace în clocotul apei

te întâlnesc mereu înainte ca zidul să fie gata
la fiecare aruncare de cancioc
plin cu mortarul liant al cuvintelor nerostite

zid în zid mă numesc uneori mă arunc spre el
izbesc fruntea de bolta cerului

interiorul scheaună

ceva acolo a crescut a murit
acum se naşte puţin mai încet
pentru a muri în pământul din care primăverile
zbucnesc fără a mai fi rugate să se nască

Anne Marie Bejliu, 26 septembrie 2015