gândeşte-mă, apoi lasă-mă la dospit odată cu pictura în cuvinte pe care o vei aşterne cândva, când din mine va rămâne un pumn de cenuşă, din oasele unui timp scurt sau lung, după cum graţia inimii tale îl va percepe.
am plecat devreme. gândul tău m-a ocolit, apoi m-a amestecat în mojarul trecutului. prezentul m-a răsucit, de câte ori glasul tău a rostit scriind, numele printre ramurile unui copac necunoscut mie ca esenţă.
întoarce-mă prin tine, copilă cu timpanul de pământ. rădăcinile tale în mine cresc acum, prin piatra mormântului, prin piatra de hotar în care tu te zbaţi pentru a mă întoarce gândului tău, trupului tău doritor de mângâiere. într-un sărut în cruce te-am cuprins, te cuprind mereu, Ană. tata te iubeşte aşa cum te-a iubit mereu şi în clipele în care, în spatele încruntării croiam bulgări de foc timpului tău, timpului copilăriei tale, timpului maturităţii tale. zâmbeam copilă, îmi râdeau ochii de câte ori te priveam, de câte ori mâinile tale îmi cuprindeau mijlocul şi capul ţi-l lăsai pe inima mea ascultând-o. îţi prindeam palmele între ale mele şi simţeam fericirea copilei cum lunecă blând alinându-i suferinţele. te-am iubit, Ană, te-am iubit. te iubeşte tata şi acum, te scutură, te ceartă, te împinge uşor spre lumină, mereu spre lumină...
mi-e dor tată, mi-e dor de tine, de zâmbetul tău ironic şi mereu, mereu, ochii tăi îmi zâmbesc la fel când adorm, când mă trezesc, când plâng scuturată de frigul care te speria înainte să pleci atât de departe de braţele mele neputincioase. oboseală grijă năucire mă cuprind şi acum gândind neputinţele tale crescânde. te învelesc în amintirile copilăriei ca să nu mai simt frica acestui gol de nepătruns cu mintea. intru cu inima, doare doare şi mă năuceşte totul.
tată, tată, cât dor poate înveli un om cât trăieşte, pentru a-l transforma în atingere?
am plecat devreme. gândul tău m-a ocolit, apoi m-a amestecat în mojarul trecutului. prezentul m-a răsucit, de câte ori glasul tău a rostit scriind, numele printre ramurile unui copac necunoscut mie ca esenţă.
întoarce-mă prin tine, copilă cu timpanul de pământ. rădăcinile tale în mine cresc acum, prin piatra mormântului, prin piatra de hotar în care tu te zbaţi pentru a mă întoarce gândului tău, trupului tău doritor de mângâiere. într-un sărut în cruce te-am cuprins, te cuprind mereu, Ană. tata te iubeşte aşa cum te-a iubit mereu şi în clipele în care, în spatele încruntării croiam bulgări de foc timpului tău, timpului copilăriei tale, timpului maturităţii tale. zâmbeam copilă, îmi râdeau ochii de câte ori te priveam, de câte ori mâinile tale îmi cuprindeau mijlocul şi capul ţi-l lăsai pe inima mea ascultând-o. îţi prindeam palmele între ale mele şi simţeam fericirea copilei cum lunecă blând alinându-i suferinţele. te-am iubit, Ană, te-am iubit. te iubeşte tata şi acum, te scutură, te ceartă, te împinge uşor spre lumină, mereu spre lumină...
mi-e dor tată, mi-e dor de tine, de zâmbetul tău ironic şi mereu, mereu, ochii tăi îmi zâmbesc la fel când adorm, când mă trezesc, când plâng scuturată de frigul care te speria înainte să pleci atât de departe de braţele mele neputincioase. oboseală grijă năucire mă cuprind şi acum gândind neputinţele tale crescânde. te învelesc în amintirile copilăriei ca să nu mai simt frica acestui gol de nepătruns cu mintea. intru cu inima, doare doare şi mă năuceşte totul.
tată, tată, cât dor poate înveli un om cât trăieşte, pentru a-l transforma în atingere?
Anne Marie Bejliu, 12 septembrie 2015
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu