interior

undeva printre lianele din literele poate niciodată aşternute, se simte ritmul dansului umbrelor. acolo, niciunde altundeva, poveştile îşi lasă trupurile sculptorului. 
teiul, nucul, stejarul uneori, alteori visul copacului cândva tăiat lasă strigătul lemnului să devină femeia jazz, femeia simfonie, femeia concert prelungit până în zorile zorilor anotimpurilor, pe jumătate iubite de inima pământului. să fie oare acel loc inima cuvântului dintâi, sau este iluzia unei insule sub dogoarea liniştii unui interior fărâmat în mii de cioburi colorate de gânduri?