Precizie şi risipă - dialog cu încrederea sau nu -

Mă uimeşte precizia cu care Dumnezeu împlineşte ruga atunci când vrei cu toată fiinţa ta să-ţi cureţi viaţa de trecători ce-şi arogă drepturi nescrise în palma Lui, să-ţi cureţi arealul în care descrii geometrii autentice atunci când sufletul tău cere linişte.
M-am rugat ca orice legătură care nu are sens în viaţa mea să fie dizolvată şi distrusă, în bolul în care El amestecă praful de cuarţ şi jad într-o combinaţie care luminează, curăţă, protejează şi menţine fiinţa în lumină pentru ca mai departe să o ridice încet dar sigur către împlinire. S-a petrecut foarte curând ceea ce am cerut în faţa icoanei Lui. Frământările nu-şi mai au rostul. Lacrimile sunt descărcări fireşti ale orgoliului. Ce a rămas, ştiu că sunt eu, cea care trebuie să fiu. Rămâne pasul următor descris în colbul existenţei. Ploaia de lumină din colţul ochilor nu întârzie să apară iar hohotul ielelor în noaptea regăsirii îşi reaprinde făcliile pentru un prezent furtunos în care, schimbările se rostogolesc prin trupul, sufletul, inima mea, eliberând încă un fulg din aripile umbrelor care ţin încă prizonier spiritul pe banca aşteptărilor.
Ascult apa cum părăseşte pietrele rând pe rând, pentru a le lăsa respiraţia zbuciumată între două ciopliri. Nu contează formele care rămân. Esenţa compoziţiei lor rămâne nealterată. Întrebările şi răspunsurile stau să izbucnească din adâncuri de apă, netulburate de frământarea fiinţei, neatinse de somnul adânc în care pământul se prăbuşeşte pentru a se retrezi în miez de noapte, în plin fulger.
Mă linişteşte precizia cu care Dumnezeu stinge conflictele unui interior în care a aşternut vesel un înger, cu aripile din flăcările verzi ale celor nevăzute, neauzite, nepieritoare forţe ale fiinţei, de a reveni pe drumul ce-i este dat a-i fi traiectorie spre înalt.
Mă linişteşte cât o fărâmă de perlă, scoica în care El îmi lasă puterea de a mă ruga simplu: Doamne!

-----------------

Între două gânduri şi o măturare a verbelor inutile, ne vom aduna trupul şi sufletul şi spiritul, tobogan al fugii prin timpul pământean, tubulatură de orgă prin care inima pulsează în ritmul gândului unic sau al gândurilor căpuşă, luptă cu inerţia printre valori autentice şi valorile banalităţii.
Prin rădăcini de ierburi fiecare învaţă cheia sol a tropotului cerbilor. Câmpuri de maci înclină corolele, iar pământul de sub tălpile crăpate de atâtea căutări inutile, primeşte impulsul spre somnul bolnăvicios al seminţelor macerate - opiumul zilei şi al nopţii într-o tăcere falsificată de iluzii.
Ecoul din mine încarcă aerul cu arcul tristeţii. Mai sper o spirală vie şi o ardere completă între două rotiri de flăcări. Curăţare a tâmplei şi punctul de final al sferei încercărilor. Mai simt unduirea ultimei curburi înainte să fiu absorbită de centru. Visez tăcerea punctului când cuvântul viu îşi lasă umbra braţului pe umerii mei...
În mansarda artei mă retrag pentru a primi liniştea cuvintelor fără trup.
Să ucid în mine ceea ce ştiu, îmi spunea peştera în care sunetele amestecă sfinţenia cu mocirla nonvalorilor. Am înţeles să las deoparte formele incomplete aruncate în vitralii. Aleg muzica palmelor, când strânse la piept căuş, reconstruiesc pe alte axe bucuria de a fi om.

Temele existenţei sunt aceleaşi mereu. Jocurile sunt aceleaşi. Mocirla e aceeaşi. Grădinile sufletelor au ridicat garduri prea înalte şi mingea cunoaşterii rămâne înfiptă în gardurile din pari ascuţiţi...

Înveleşti cuvintele în straturi de vopsea, când râsul tău părăseşte peştera valorilor transpuse în zgârieturi pe pietrele gândurilor. Aştept să uiţi orgoliile adâncite în trupul fără apărare. Hainele-ţi sunt curate de atâta leşie diluată în apa infinitelor analize. Din ziua în care ai plecat, am lăsat urma tălpilor rostirilor să râdă. Le calc apăsat de câte ori simt peste ceafă palma, prieteneşte lăsată să-mi anunţe lipsa ta. 
Nici un cuvânt nu mai răzbate dincolo de frontiera impusă. Guvernate de tăceri, trăirile-şi strâng rând pe rând braţele, când liniştea falsă  îmbrăţişează frunţile obosite de jocul încercărilor.
Dincolo de oasele paralel aşezate ca într-un instrument de tortură al inimii vii, fulgeră naşterea unei trăiri nedefinite în arealul mirenilor.
Te las pe marginea drumului plin de straturi nesigure. Plec incolor, căutându-te între a fi şi uitare. Mă agăţ pentru o ultimă oară de literele unui cuvânt unui analgezic al fiinţelor adormite.

--------
Cândva mă acuzai de erezie sau chiar de satanism în scrierile mele, din cauza căutărilor, uitând că un om care a ales să-i înveţe pe alţii o viaţă întreagă, nu are dreptul divin de a le bloca porţile deschise către univers, către inelele din ce în ce mai deschise ale existenţei. Iert sau port masca iertării mai corect spus, dar nu uit. Nu uit, pentru că fiecare încercare a cuiva în care investesc poate în mod greşit încredere, mă blochează, mă lasă fără vlagă pentru un fractal ucigător al timpului în care şi-aşa nu-mi găsesc locul.
Văd că o simplă comunicare dulceagă răvăşeşte credincioşenia tâmplelor argintii. Un zâmbet un susur, un bâzâit  (mereu acelaşi către mai multe tâmple) schimbă direcţia. Mă întreb la nesfârşit de ce alte oglinzi sunt respectate. Imaginea mea oare incită la bolovănirea sufletului? Probabil că da. Poate că numai tăcerea va şterge totul, ca un burete simplu pe tabla nonvalorilor afişate subtil, de prieteniile trecătoare, acide, care nu spun că nu-mi prind bine, ba chiar mă trezesc, atât cât să nu-mi mai doresc zâmbetul plin de zahăr pudră şi susurul acela de muscă pe pielea umedă a sufletului. Ţie îţi place. Este alegerea ta.

Drum bun, tâmple argintii, drum bun!
----------
Mă ridic de pe scaunul judecăţii. Seamănă cu o furculiţă care lasă pe podea umbra unui om răvăşit.
Totul este risipă de cuvinte, într-o peşteră a liberei târâri prin iluzii.