armonie 1 7

se închide în ea piatra 
apa o tulbură o dezbracă de umbre 
rădăcinile cresc în ea ca într-o vază de gânduri furtuna
şi toate se rostogolesc în alfabetul tăcerii amânate
mult zgomot Doamne prea mult zgomot
îmi fărâmă intenţia de a fi dincolo de pod
 dincolo de arcuirile în plus ale ornamentelor vieţii

apa curge fără ornamente fără gesturi inutile 
zgomotul ei curăţă năzbâtiile omeneşti
adormi ca un copil pe valul visului dintâi
apoi durerile fizice transformă totul în coşmar te trezeşti ameţit

ridici veşmântul somnului
drept sau încovoiat sub paradoxurile prezentului
te întorci la perna de metafore şi scrii
ca un nebun scrii până totul iese din tine
ca o lavă din vulcanul mereu aprins

din muntele sfânt curg dimineţile şi nopţile fiinţei
rugile sunt artificiile gurii pentru a nu tace

rugăciunile sunt bucuriile tăcerii trupului
când inima glăsuieşte către Domnul către sine
către fila primă şi ultimă a vieţii
şi totul este un imens circ sub cupola cerului

deasupra, în taină,
Domnul lasă să cadă ciupercile şi florile de cais
pentru o mai bună liniştire a gândurilor omului

să crezi să crezi - strigă pasărea neagră şi lucioasă
cu înţelepciunea copilului părăsit

vulpea l-a păcălit cu bucata de caşcaval
i-au plăcut mult găurile
arată ca un şah ascuns în labirintul pământului

povestea rămâne suspendată în leagănul bunicilor
de sub nucul bătrân

nimic nu mai există acum

numai copila cu ochii din cărbunele crucii
păstrează neatins cântecul grădinii bunicilor
în care leagănul nucul câinele Ursu
aleargă prin povestea cu 17 nuanţe de flori
în armonia a 17 esenţe ale bucuriei de a fi...

Anne Marie Bejliu 4 aprilie 2014