Fărâmă de poveste

Prietene, m-ai întrebat în spaţiul cuvintelor inimii cu cine lupt. Zeul a murit demult. Legenda are şi un punct pe trupul albastru al unui "i" real. Paranteze, acolade, cuprinsul lor, sistemele... nu-şi mai găsesc rostul acum. Acum sunt şi dincolo de hotare respir libertatea ca pe esenţa unei metafore, Poezia.
 A rămas în pumnul meu teaca răsuflării sabiei lui, a zeului, deasupra creştetului şi tainele adunate în sacul cu oase albite de versuri. 
Durerea macină timpului limitele. Le văd, le ascult cântecul, apoi le arunc departe, pe insula întrebărilor fără răspuns, odată cu sabia plină de suflul dragonului alb. Printre poteci, port sămânţa celor care şi-au ascuns sub măşti chipul adevărat, schimbat de suflul dragonului de pe poarta închisorii propriilor fiinţe. 
Port în mine vârful sabiei cuvintelor lor rostite şi nerostite. Ecoul nu înşeală. I-am privit de multe ori cum în zâmbetul lor prindeau veninul şerpilor ucigaşi. 
 În povestea cuvântului, dragonul galben îmi umple mâinile de apă apoi în liniştea cântecului sufletului, mă lasă să scriu. Surâde şi chipul lui devine lotusul galben abia îmbobocit. Se deschide în fiecare freamăt de timp şi-n fiecare arc mărunt de infinit până la coacerea grâului prin anotimpurile pământului care sunt. 
Prietenul casei inimii, şarpele alb, măsoară colţurile camerei în care mă strâng cu genunchii la piept, căutând copilăria printre vreascurile rămase de la focul de tabără, lăsat odată nepăzit de zâmbetul muntelui în plină ninsoare. 
Prietene, lupta sau zbaterea se păstrează în pocalul tâmplelor odată cu zbaterile cerurilor şi pământurilor veacurilor de singurătate în care drumul mă va purta... mă voi purta... 
 Toţi păstrăm în noi vârfuri de sabie din colbul trădării. Privim surâdem liniştiţi locul gol-plin al încercărilor apoi păşim pragul spre alte goluri dintre hotarele vieţii spre insula bucuriei de a fi şi de a rămâne oameni.

 Anne Marie Bejliu 10 aprilie 2014