***

fericirea e o stea de gheaţă, o iluzie pe care atunci când întinzi palma deschisă să o cuprinzi a îmbrăţişare, se topeşte fără gând, fără sunet.
rămâne ecoul singurătăţii tale într-o aşchie a crucii în care ai fost odată părinte
da. doare tăcerea copiilor în străfundul mormântului, doare sunetul oaselor tăcute, albe, ale îngerilor adormiţi în palmele tale, la pieptul tău, ca într-o ultimă simulare a alăptării.
rămâne durerea, prelung cântată de inimă, mereu plină de gânguritul lor, de părul mătăsos în care îţi afundai sufletul, să le simţi esenţele bunătăţii iubirii lor.
Doamne, până când mă mai laşi pe pământ?
am obosit să mă doară, am obosit să-mi tresalte inima la fiecare părere a ecoului glasului lor.
şi Doamne, din câte amintiri să-mi reconstruiesc bucuria de a fi fost odată mamă a doi băieţi buni, calzi, frumoşi, nicicând parte a răului umanului?
ştiu Doamne că asta îmi este cărarea.
totuşi... până când...

Anne Marie Bejliu 20 aprilie 2014