paiaţă

în cuibul locuit 
de nimeni
cu pumnii plini de viaţă

urlu

coroana-n spini 
se scaldă mândră
fruntea o las
s-o-ncânte vrăbii

şi dacă-n noapte
albă moartea
m-apucă de un colţ
de suflet

îi strig să tacă-o iau
de mână
şi-i povestesc de muguri

pomii

care au înflorit de veacuri
au rădăcinile cât cerul

cu pumnii plini de cântec

stau

pe margine de gând şi-adun
colecţia de amintiri trecut
prezent
într-un alun

iau coaja cât un fir de viaţă
şi-o umplu vârf

cu fericiri

mă ameţesc
cu asfinţitul

când răsăritul
îmi înhaţă
şi ultim vis spre înălţimi

în mine creşte-un munte

marea

prin tălpi o simt
cum îmi dezgheaţă
destin de vrabie închisă

într-o vitrină sunt paiaţă

şi râd de mine
nume bune

nu ştiu de-i gol acel afiş
sau de e plin

cu-nvăţătură

să-mi intre-n viaţă
punct destin

festin de umbră călătoare
cu-n colţ de pâine

mă aştern

la masa fricilor fugare
temeri le spun
şi le aştept

frica regină-şi diluează
braţele chingi
în clipe-fugi

ascult tăcerea somnoroasă
a corpului şi mă închin

icoanei vieţii aur visul

de-a fi şi de-a rămâne-n

spin

coroana-mi cântă-n câmp

iluzii

se pierde-n depărtări venin...

Anne Marie Bejliu 16 aprilie 2014

imagine: Francisco de Goya - Paiaţă, 1791, detaliu