în bolul iernii se intră cu capul plecat
fruntea se anină de cerul sensurilor cuvintelor reci
ţurţuri de verbe încă mai mişcă
prin picătura de apă ei vorbesc neîncetat
ascultă raza de soare care i-a topit
fruntea se anină de cerul sensurilor cuvintelor reci
ţurţuri de verbe încă mai mişcă
prin picătura de apă ei vorbesc neîncetat
ascultă raza de soare care i-a topit
emisferele gândurilor
în celule verzi păstrează focul primăverii
fiinţa surâde îngheţată într-o metaforă a prezentului
iarna aşteaptă fruntea ta plecată să-i cânte
în lacrima prea sărată se păstrează ruga soarelui
în celule verzi păstrează focul primăverii
fiinţa surâde îngheţată într-o metaforă a prezentului
iarna aşteaptă fruntea ta plecată să-i cânte
în lacrima prea sărată se păstrează ruga soarelui
mereu răsare la est de miracol
îl întâlneşti
când zâmbetul copilului atinge iar şi iar
sunetul cel mai înalt al cântecului ţurţurilor de gând
e o alergare în cheia do-rrr... un re al timidei întoarceri
apoi sol-ul acoperă frica de necunoscut
îl întâlneşti
când zâmbetul copilului atinge iar şi iar
sunetul cel mai înalt al cântecului ţurţurilor de gând
e o alergare în cheia do-rrr... un re al timidei întoarceri
apoi sol-ul acoperă frica de necunoscut
în lacrima de rouă te încălzeşti cazi salţi
ca un strigăt al pământului
rădăcinile flăcării verzi încropesc poemul fiinţei
în ceasul de taină fără secunde
ca un strigăt al pământului
rădăcinile flăcării verzi încropesc poemul fiinţei
în ceasul de taină fără secunde
trezit din aşteptare
bolul iernii se umple iar şi iar cu stropii de apă
esenţe din tine în plină rugă tăcută
bolul iernii se umple iar şi iar cu stropii de apă
esenţe din tine în plină rugă tăcută
Anne Marie Bejliu, 24 septembrie 2014
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu