ochiul de jar rămâne fix

voi fi murit de mult tumult când voi muri
şi-n fiecare pas voi recunoaşte dorul
de voi cei blânzi cei firavi prea grăbiţi
să încheiaţi cu mine rostul

răspund în bucurie clipei voi privi atent
aproprierea luntrei unda valul timpul
mâna ce-a răsturnat pocalul cu arginţi
şi sângele lipsind la judecată
şi osul frânt călcâiul visului rămas neatins vreodată

întind acum o palmă spre cerul tău de foc alean şi dor
nu, nu sunt beată. îngenunchez în preajma nopţii deodată
sau mai încet să nu rup vraja urletului
lupilor din umbra conturată
pe zidul trecerii prin poarta-aureolată

privesc şi tac la luna strigătului care-odată
înfiripa în mine frica de tine moarte-adâncă
tu rămâi crispată când pomenită eşti
de gura-mi poate prea spurcată
de vârful degetelor în dans pe taste de gândul viu
care acum mă paşte... şi-l pasc şi tremur toată
de nerăbdare... da. să plec odată să plec să uit să mai întorc
ultima roată ultima aşchie din carul gândului

inserţie în crucea vieţii sunt celulă strâmbă într-un fagure
acul albinei lasă-ncet în porul pielii-otravă
o picătură şi ea strâmbă nevinovată

să mă ating o clipă pe tâmpla-nfierbântată
aştept să plouă ningă-n statica de vată
mi-e grabă-acum mi-e dor aprind
când sting lumina lumânarea arde toată
ochiul de jar rămâne fix în roată
statică-n umbre-mi este viaţa

Anne Marie Bejliu, 21 septembrie 2014

imagine:

Rodin - Cea care a fost prea frumoasa Armurieră