aerul desenează copacii tăiaţi ai gândurilor abia înfiripate.
strecor mâini răsfirate în toate personajele cu care împart arealul durerii
mă înspăimântă ferocitatea gesturilor unora dintre ele. altele mă ridică în pragul de lemn. altele îmi ridică privirea spre metalele cu rădăcini de spirit.
sclipesc în adâncul pământului apoi saltă sarea înmulţind bilele mărunte de mercur. simt acidul sării simt recele rostogolirii mercurului printre fibrele de lemn uitate odată demult de palmele cuvintelor nenăscute.
se naşte totul în jurul meu sau eu în jurul a tot ceea ce nicicând nu gândeam că există sub tălpile înfricoşate de adevăr.
atâta frumuseţe pe care acum vulpile civilizaţiilor de carton le topesc, le modelează în banale forme din care energiile strigă sufocate de umbre.
umbrele răsturnate aştern în calea ploilor. se rostogolesc pe asfalt.
eu privesc în jur ca un copil dezorientat, căutând mai departe apa, aerul, focul, flacăra vie a lumânării, cum dansatoare a bucuriei de a fi, îşi modulează trupul ardent pe filele ultimelor poeme ale rădăcinilor firii în care, ca o liană m-am înfiripat, crescând la pieptul ei din smaragdele timpului.
departe de toate şi de tot, Domnul ştiu că nu va permite ca bicisnicii lumii să distrugă sămânţa energetică al unui areal al Domnului. areal în care noi, românii ne ducem traiul, gustând otrava prostiei celor ce spiritul şi l-au vândut demult pe câteva suluri de hârtie igienică mai pufoasă.
să mă ierte Domnul, dar simt acum furia tuturor celor care au lăsat umbra vieţii lor să ne protejeze şi vor continua mereu să o facă, oricâtă prostie s-ar crede mai presus de toate, mai presus de Voia Lui.
strecor mâini răsfirate în toate personajele cu care împart arealul durerii
mă înspăimântă ferocitatea gesturilor unora dintre ele. altele mă ridică în pragul de lemn. altele îmi ridică privirea spre metalele cu rădăcini de spirit.
sclipesc în adâncul pământului apoi saltă sarea înmulţind bilele mărunte de mercur. simt acidul sării simt recele rostogolirii mercurului printre fibrele de lemn uitate odată demult de palmele cuvintelor nenăscute.
se naşte totul în jurul meu sau eu în jurul a tot ceea ce nicicând nu gândeam că există sub tălpile înfricoşate de adevăr.
atâta frumuseţe pe care acum vulpile civilizaţiilor de carton le topesc, le modelează în banale forme din care energiile strigă sufocate de umbre.
umbrele răsturnate aştern în calea ploilor. se rostogolesc pe asfalt.
eu privesc în jur ca un copil dezorientat, căutând mai departe apa, aerul, focul, flacăra vie a lumânării, cum dansatoare a bucuriei de a fi, îşi modulează trupul ardent pe filele ultimelor poeme ale rădăcinilor firii în care, ca o liană m-am înfiripat, crescând la pieptul ei din smaragdele timpului.
departe de toate şi de tot, Domnul ştiu că nu va permite ca bicisnicii lumii să distrugă sămânţa energetică al unui areal al Domnului. areal în care noi, românii ne ducem traiul, gustând otrava prostiei celor ce spiritul şi l-au vândut demult pe câteva suluri de hârtie igienică mai pufoasă.
să mă ierte Domnul, dar simt acum furia tuturor celor care au lăsat umbra vieţii lor să ne protejeze şi vor continua mereu să o facă, oricâtă prostie s-ar crede mai presus de toate, mai presus de Voia Lui.
tabloul aerului continuă să se nască, prin piatră răsturnând dalele prostiei, prin foc arzând ura prin apă lovind minţile bolnave, prin pământ ridicând rădăcinile alchimiei reale, profunde a fiinţei româneşti. niciuna nu se vede, dar se simte forţa fiecăreia în parte cum înalţă timpului coloana infinită în care, odată aşternută de mâinile aurului vechi, nu mai poate fi nici domesticită, nici furată, nici distrusă.
păcălicii lumii vor simţi bumerangul propriilor greşeli. Domnul îi vede. toţi plătesc după faptele lor absurde.
Domnul cu noi!
păcălicii lumii vor simţi bumerangul propriilor greşeli. Domnul îi vede. toţi plătesc după faptele lor absurde.
Domnul cu noi!
Anne Marie Bejliu, 19 septembrie 2014
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu