situl universului

în cârca furnicilor omul păşeşte agale
ridică fruntea mândru gesturile îi sunt leneşe
sapă groapa bipedului visător printre tranşee de umbre

situl universului freamătă între poli
cuvintele se nasc uşor, rezistă puţin
la fel ca materialele ieşite acum din mâna omului

la fiecare freamăt mai cade o cărămidă sau un ciob
din zidurile de sticlă ale luxului

la final de timp rămân gardurile
pe ele se joacă scena tragediei umane
se fluieră tare cu un deget ţinut tot timpul în gură

e simplă formalitate a umorului secund
al păpuşarului chior

situl universului se cutremură
în prag de tropot ecvestru
râs sau plâns, oamenii de ştiinţă nu au descoperit
codul genetic al lacrimilor

dacă vor avea timp le vor număra
privindu-le cu pleoapele întredeschide
în cutia trapezoidală din lemn de stejar

aşa sperăm să fie toate cutiile
oricum, în faţa Domnului gropile sunt la fel
lemnul rămâne lemn. în icoane lemnul cântă

în cutiile trapezoidale nu ştiu. voi afla
după o tăcere bine învăţată
între nord-sud-est vest şi centrul
în care îmi voi strânge trăirile trupul sufletul inima

spiritul îl las să zburde. merită

Anne Marie Bejliu 28 septembrie 2014