monolog

 autor foto: Victoria Anghelache

vechi ziduri, vechi străzi
se prăbuşesc în alte lumi.

frontiera vieţii rămâne.
zăgazuri se rup iar apele
invadează gropile prezentului.

arunc în noroi pietre.
se conturează chipuri de oameni.

nu mai simt frică.
simt milă
pentru secunda în care m-am prăbuşit
şi o mare plictiseală
răsfrântă pe buzele gropilor.

monologul continuă în aplauzele mâinilor
din noroiul în care pietrele dispar.

urmele pietrelor se multiplică
apoi se pierd...
redescoperă adâncimea.

ce ironie!
nu m-am murdărit.

plec. nu privesc în urmă.

vei veni şi tu aici, cu alte pietre.
şi vei pleca
fără să priveşti în urmă.

e locul în care se întâlnesc pietrele
pe care le aruncăm în noroi...