joi, 31 octombrie 2013

scufundare



(gând de zi 31 octombrie)


raiul se mai scufundă odată
cu barca necunoaşterii se întoarce în port
nava luxoasă a cunoaşterii aproximative e acoperită cu gel
substanţele din el sunt banale 
le recunoşti după efectele largi
după zâmbetele tâmpe în faţa frumuseţii
în umbra gândului unic în faţa inimii larg deschise
de multe ori inutil deschise
pumnii nu întârzie să apară
instrumentul preferat devine unul din beţele tobei unei renaşteri
întru adormire urgentă
pălăria magicianului prostiei e plină de urechi clăpăuge
ridicate mereu la zgomotele cotidianului

stridenţa aruncă în aer bancurile de peşti aurii
pe faleza părăsită de culoare sunt mii de undiţe aruncate
pescarii nimicului aşteaptă
nici o mişcare nu se poate fura în urma declicurilor
fotografiile se pierd adesea într-o găleată de plastic
pe care scrie smântână sau iaurt
acolo peştii aurii nu stau sau se transformă în nisip umed

sunt frumoase formele inutile
precum tot ceea ce agită pe o pânză imaculată
colorată pământiu
solii ei ai năvalnicei prostii acumulată adesea
în urma unui proces profund de negândire

raiul se mai scufundă odată
scoicile sunt aruncate la suprafaţă
uite una cum se zbate să se întoarcă
priveşte-o atent apoi spune-mi
dacă merită să mai rămân în povestea asta
prelung adâncită într-o metaforă fără conţinut...



şcoală imaginară



(gând de dimineaţă 31 octombrie)


în curtea unei şcoli imaginare se joacă
de pe un picior pe altul mingea gândurilor 
în curcubeul vrajbei 
se ating intensităţi reinventate
ale glasurilor cuvintelor negândite

se aruncă boabele acide ale sensurilor
risipite printre puncte
elevii sunt înveliţi în scoarţele albe
ale copacilor plini de frunze ruginite

înălţimile nu se mai măsoară
se privesc direct în inele
iar în scorbura concluziilor pripite
se aşează bileţele de amor turbat
în care cifrele ating miliardul prea uşor
pentru a mai fi evaluată valoarea reală a exprimării

în curtea unei şcoli imaginare
pietrele au devenit pene de scris
iar fulgii păsărilor nervoase devin statui
cu braţele chemând neîncetat cerul
la judecata valorilor diluate

anul şcolar abia a început
încheierea se face în acordul fals al unei stranii bucurii
în care orbii îşi recapătă vederea
privind oglinda mată a unei victorii amânate

se aşteaptă următorul an
pentru o repetare absurdă a piesei de teatru
devenită între timp spectacolul de circ şi pâine amară
a profesorului cu inima cât o bibliotecă
a valorilor neştiute ale adevărului unic
ochii de corb când prinde în gheare o nouă jucărie
trupul conturând visul înţelepciunii
şi tălpile goale prinzând roua răsăritului bucuriei de a fi
sol al Domnului în pasul dintâi al copilului
cu pleoapele larg deschise cunoaşterii

sursa imaginii:

http://www.enational.ro/dezvaluiri/romania-mea/“nemuritorii-daci”-din-centrul-turciei-95543.html/



răceşti ramură



(gând de dimineaţă 31 octombrie)


înfloreşti mereu ramură a singurătăţii
răceala te cheamă neîntrerupt
răceşti ramură şi strănutul tău naşte iar şi iar bobocii şi-apoi
mugurii frunzelor adolescenţei fără strălucire
(se inversează ordinea unei gândiri ciudate)
maturităţii cu privirea rămasă în groapa
în care se aruncă neîncetat păpuşile contorsionate
şi zâmbetele copiilor frumoşi
părul lor a rămas să râdă morţii
în fiecare secundă cu fiecare mână de pământ aruncată
care a crescut în lopata cu zimţi la capătul de jos

uneori devine capătul de sus
şi printr-o magie sau banală metaforă
devine furculiţa pământului
când cerul este servit la masa năuciţilor de viaţă

înfloreşti sau înmugureşti ramură a singurătăţii
îmi place să te privesc
îţi voi scrie o rugă a distanţei a răcelii a gheţii arzânde
în inima crudă a verdelui
acum taci şi înfloreşte sau înmugureşte pe falia cuvintelor seci
apoi lasă-mă în pace
mulţumesc

să nu uit
am văzut că există copaci fără frunze
florile încropesc o singură dată coroana apoi se leapădă de ea
sunt păstrate ca nişte umbre uscate în ierbare
alături de firele de gând
în vârf au un bob de albastru şi un punct fin auriu

acum taci ramură taci înfloreşte înmugureşte
taci

autor foto: Victoria Anghelache






























Oameni singuri-Florin Chilian


miercuri, 30 octombrie 2013

trezeşte-te umbră



(gând de dimineaţă 30 0ctombrie)


trezeşte-te - aud glasul tăcerii printre aburi de vis
iluziile încetează să mai fie paleative durerii
când ele însele devin bumerang cu laturile ascuţite
vârful din dreapta atinge tâmpla mă trezesc
şi reîncep să văd forma în care mă manifest
ca pe o daltă ca pe o pană de vultur
transformată în instrument al aşternerii cuvântului

zborul se amână dureros pasărea refuză să mai cânte
pe ramurile pline de spini

mă trezesc în plin abur de vis ridic pleoapele deasupra unei file
în care iarba încolţeşte repetabil amar
întreb tăcerea dacă mai am dreptul la sunet la litere la culoare
mă priveşte prin firul de pir al prezentului
răsucit ca o frunză toamna în plină cădere

o privesc şi eu apoi îi învăţ liniştea
repetabilă lecţie într-un cub fără laturi
cu plinul gol traversat de vântul schimbărilor fără întoarceri

trezeşte-te aud inima ridicând laurii iubirii printre tălpile tăcerii
m-am trezit inimă acum ce fac - o întreb
şi las să cadă pe tălpile tăcerii bucuria singurătăţii

dorită sau nu ea rămâne loială fertilei lipse de comunicare
prietenie desăvârşită într-o lume în care pe rând devii dar
apoi cârpă mult întoarsă pe toate feţele
pliată logic motolită haotic
la final în mod banal aruncată pe un colţ de viaţă amânat uitat
cândva readus la înaltul rol de amintire

trezeşte-te umbră - îmi spune ochiul
avem multe de împlinit

timpul şi-a frânt muchiile
într-o secundă a încercărilor cu rod amar



dialogul nu moare



(gând de noapte 29 octombrie)

între mine şi voalul de mireasă există un dialog prelung 
în el înot de câteva decenii 
cuvintele le fac să se multiplice 
până la strănutul copios exprimat zi de zi 
când singură într-o felie de pâine regăsesc întregul lan 
din care grâul s-a iţit verde ca o speranţă a glasului blând
mai târziu a ridicat bobul de pământ
coaja sămânţei putrezite a tăcut
soarele l-a privit cum înalţă lancea cuvintelor într-un vers ascuţit
i-a zâmbit
răspunsul a fost în pumnul de boabe
şi-n fiecare fărâmă de chip de Dumnezeu
strălucind până la sfărâmarea în morile omului

dialogul nu moare
întreb mereu voalul de mireasă de câte ori
cununa de spice se aşterne
pe creştetul copilei cu ochi de cărbune
şi de câte ori ea fata înghite bobul de grâu măcinat în morile omului



marți, 29 octombrie 2013

Ivry GITLIS @ WIENIAWSKI Violin Concerto No.1 (complete) J.C. Casadesus,...


Art Garfunkel - When a Man Loves a Woman - Live

Dimineaţă învolburată

     Învolburată dimineaţă cu gânduri negre şi albe şi maşina învârtind rufele negre ale singurătăţii asumate.
Se aude un clopot încă se mai bate chemarea gândului la rostiri plăpânde dar puternice în ecoul lor către credinţa curată.
      Nu glasul omului aduce fiinţa rătăcită la curăţenie ci glasul acela blând şi aspru totodată al clopotelor mari şi mici şi mijlociul compromisului în a alege să trăieşti până la scuturarea de ultima frunză a unei toamne ruginită în aşteptări iluzorii.
      Uneori mă gândesc că iubirea poate fi limanul apoi mă lovesc de porţi uriaşe aşezate chiar în drumul pe care îl aleg. Dumnezeu ştie dacă este cel bun. Eu resimt greşeala alegerii prin toate cele ce vin bănuite sau nu de al nu ştiu câtelea simţ cu care m-a înzestrat Domnul. Şi eu nătânga de mine am uitat să-l folosesc conştient. 
      Asta nu se învaţă niciodată. Se respiră adânc din străfundurile subconştientului apoi se lasă să dospească pe parcursul circului în care te desfăşori făcând pe omul mergând când târâş când în patru labe când vertical. 
      De multe ori mergi pe patru labe cu spatele mângâind pământul şi abdomenul privind uimit cerul. Atunci primeşti atenţionări cu viteza sunetului şi a luminii cumulate într-un sac de încercări. Cu cât mai des cu atât mai bine pentru creşterea ta spirituală. Plângi râzi bombăni ba chiar şi rosteşti cuvinte grele urmate de bumeranguri şi mai grele ale propriilor vorbe negândite ajunse în vârful limbii accidental purtate de furii absurde pe cazuri fără importanţă. Te agiţi cu burta în soare admiri răsăritul şi apusul apoi înserarea te atinge pe fruntea asudată şi te trimite la culcare. Te ridici vertical pentru a adormi fără gânduri în visuri interminabile coşmaruri sau frumuseţi nebănuite pescuite de suflet în plasa imensă a călătoriilor lui singuratice. 
     Te trezeşti şi o iei de la capăt măsurând de câte ori lava vulcanului interior s-a reactivat. Priveşti icoana ochii se lărgesc fără măsura timpului în care scârţâi neîntrerupt la vioara cuvintelor surde. 
     Mut de iubire te întorci la poziţia abdomenului spre cer şi răsuceşti timpului timpanele în speranţa că vei auzi la rându-ţi câteva ecouri calde. Îngheţi preferi surzenia. Orb eşti oricum. 
     Rămâi privind cerul dând din mâini ca un gândac rostogolit de lăbuţele câinelui de pripas din grădina unui rai închipuit al omului copac al omului cruce al omului sătul de a mai fi formă cenuşie într-un experiment interminabil. Atunci cred că e momentul să te ridici să laşi verticala să-şi exprime frumuseţea şi să refaci sau să reconstruieşti primul pas spre a fi Om.

    Ce dimineaţă învolburată trăiesc acum! 
    Privesc ferestrele cu ochii înceţoşaţi de gânduri şi tastele îmi atrag degetele cu încă o literă încă un cuvânt încă un gând. Le aştern pe toate aproape şi aştept primul bumerang.
     Turnul de frunze ridicat aseară s-a prăbuşit. Acum pe covor este o pânză de rugină cu nervuri fantomatice din care picături de verde roşu galben iţesc nuanţele pentru că încă un poem.

autor foto: Victoria Anghelache








luni, 28 octombrie 2013

semn bun



(gând de seară 28 octombrie)


plimb tălpile durerii printre frunze
ascult iar taina nerostită de copaci
ating în grabă scoarţa aspră în cuvinte
rămân statuie într-un corp de gând

se desfrunzeşte orb de patimi un cuvânt
copacii goi privesc cenuşa pasului tăcând
şi gândurile toate le adun
mănunchi de vorbe nerostite-n file

să tac atunci când cânt e un semn bun
în mine ard ruginile mărunte

las toamnei loc regal şi-mi spun
sunt frunză-n trup de vis şi fur
cu masca arsă apoi risipită-n vânt


tac iarăşi cânt

prind în alunecare gândul bun
tăcerii tale îi zâmbesc
şi mă supun

autor imagine: Victoria Anghelache 


















































literă dreaptă



(gând de zi 28 octombrie)

am coborât o clipă
în parcul literelor strâmbe 
se aduceau
poveri de sensuri
cruci încurcate
pline de culori

tu ai ales
o viaţă prea curată
în ruga ta
se zboară-n infinitul
din piatra gând
în unghi lăsată bucuriei

sunt

trup de gând
de libere alegeri
în pasul Lui
mă strâng acum să cânt
mi-e a iubi
în arc de bumerang
cuvântul

se-ndreaptă literele
în şuvoi curgând

cascada
lasă spaţiul plin de sete
când visul încropit
minciunilor în vânt
uită privirea
coborâtă dintre creste
pe rădăcini esenţe mir

flămând

flămând e omul
când priveşte apa
în mâna lui
o piatră-a amorţit

închide-n pumn
sămânţa vinovată
aşteaptă trecerea

cortina spumegând

îi lasă pasul
gândul să-ncovoaie
ramura vieţii
privind nori trecând

deasupra umbrei
se ridică viaţa
şi-n fiecare clipă
rugi arzând
taie-n vârtejuri albe
îndoiala
că eşti şi sunt
literă dreaptă
din cascada umbrelor
colind








lemnul vulturului



(gând de zi 28 octombrie)


un punct în inima cuvântului 
este chemat să atingă strălucirea iubirii
cu vocalizele stai bine fiinţă şi printre copaci întinzi ramura 
să prinzi picătura din lemnul vulturului 
picătura de zbor în ruga ta nesfârşită

vrei să alcătuieşti esenţele rugilor esenţele curăţeniei
în aburul parfumat al tămâii

sprijini trunchiul şi el prinde în bucuria lui visul păsării
e pasărea care ştie să-şi înnoiască vârful de foc al glasului
în tăişul ei cuprinde întreaga făptură pământeană dintr-o privire

între răsărit şi apus spre înserare creşte cântecul păsării
înainte să-şi aştearnă trupul obosit
pe stânca cea mai înaltă a frumuseţii gândului

punctul răspunde strălucirea există
esenţele sunt vii în inelele trunchiului
pregăteşte tâmpla să le simtă zvâcnetul
apoi lasă-ţi veşmintele învechite în timpanul timpului şi el învechit în uitare
alege uimirea copilului păsării înainte de primul zbor
când îşi priveşte părintele în secunda deschiderii aripilor
să fii prezent în acel acum

punctul a răspuns
strălucirea aşteaptă glasul privirea ta
tu unde eşti
----------------------

notă: "Cel mai adesea, răşina este cunoscută ca lemn de agar, lemn de aloe, lemnul vulturului, gaharu, aloeswood, eaglewood, gaharu, agalocha sau oudh (în diverse limbi arabe")




























duminică, 27 octombrie 2013

tempo acid



(gând de dimineaţă 27 octombrie)

tempo acid între doi paşi între două rostiri
şi o prelungă tânguire a clopotelor bisericilor 
înecate în apa deznădejdii

se ridică rugi se rostesc întoarceri
în inima cuvântului sfânt
pâini castel de pâini miezul parfumat
ridică glasul flămândului

versurile adorm în cuibul unei metafore neinventate
de gândul creatorului

alunecări înălţări în acelaşi tempo acid
dintre doi paşi freamăt de munte
chemarea globului de aur vechi ploaia de viaţă şi speranţă
nu promisă trăită până în adâncul apelor clare în care toaca
lasă lemnul firii să aleagă bucuria

o duminică a gândului curat printre apariţiile soarelui
în deplină forţă a pasului unic
spre înainte spre sus spre mântuire




sâmbătă, 26 octombrie 2013

fantomele cuvintelor


(gând de seară 26 octombrie)


pe drumul cunoaşterii dansează sub frământarea tobelor 
fantomele cuvintelor ştiute neştiute rostite nerostite
se îmbracă ierburile cu velinţele apăsărilor 
paşii rup ritmul cu aripi de fum
ridică frazele în lungi troiene de nerăbdare de disperare 
e secetă de glasuri curate Doamne
e viul mort la fiecare colţ de speranţă
şi hainele Doamne hainele sunt cenuşii

ridică Tu Doamne Glasul Tău deasupra cenuşii
retrezeşte umbrele înviază-le cu roua ierbii albe
prinsă acum de Tălpile Tale sfinte

pe drumul cunoaşterii tobele răsună dureros de clar
şi ritmul se înteţeşte cu fiecare fir de iarbă
plimbat de tălpile fierbinţi printre runele de sare
bilele de mercur se rostogolesc din palmele săracilor bogaţi
într-un vârtej din care scăparea e doar un ideal al comodităţii

spune Tu Doamne de câte ori să mai bată tobele fantomaticelor cuvinte
până când spuma valurilor ne va deveni bucurie până când








abstract învelit în metaforă



(gând de noapte 25 octombrie)



abstract rostogolit gândul macină grâul 
precum o moară cu roţile din lemnul teiului artistului
într-o aşchie de frământare
într-o rugă scurtă matură sau inocentă
răsuflare a patimilor în versul esenţă
în lacrima firului de iarbă
în roua tălpilor asprite de verticală
în lenea prelung lăsată la dospit în grâul încolţit
în spicul de toamnă aspru modelând vântul cu spirala aurului vechi

plastică formă se rostogoleşte pe podeaua timpului netrăit
imagine blândă aspră vie ştearsă readusă la tăişul cuvântului nenăscut
mototolită între tâmplele pescăruşilor flămânzi
mângâiată de aripa şi val se naşte într-un strigăt
sau o răsuflare simplă a bucuriei creaţiei

abstract învelit în metaforă
cuvântul surâde cu ochi de copil dintr-o culoare
desenul schiţă a amuţit

pe o arie de pânză albă
poemul gândului se desfăşoară liniştit
între două arcuri două sinusoide ascuţite şi linia dreaptă

fiecare alege o axă când privirea dăruie viaţă liniei
orizontal vertical în crucea timpului trăit netrăit






























vineri, 25 octombrie 2013

con ánima



(gând de seară 25 octombrie)


în pântecul cerului cuvântul anunţă incendiul pădurii valorilor
dincolo de gândirea săracă se ridică stejarul
bradul a rămas neatins
un singur con lasă vântul să-l legene între acum şi uitare
uitare şi acum
sus jos răsărit amurg inserare noapte
cu o noapte în plus răsăritul va fi dublu în altarul prăbuşit al umanului

disecţie pe o umbră are loc acum în dorul flămând de viaţă de apropiere de îmbrăţişare
cuvântul doarme sensul trezeşte înainte de rostire
sufletele înăbuşite de cenuşa încă arzândă a viitorului
arde sămânţa visurilor promise a fi împlinite în taina astrului unic
din privirea copilului cu ochi de cărbune

cărbunele atinge fila albă fila albă îi primeşte vârful spin
spinul reînvaţă mişcarea pământului
sunt prelungiri de viaţă învelite în cetina bradului
în care un singur con lasă vântul să-i legene con ánima bucuria de a fi
formă a vieţii născută renăscută din piatra unghiulară a cuvântului unic




şirag de fructe stricate



(gând de seară 25 octombrie)

în sfera de lapte a cuvintelor
familia gândurilor descrie tăcerea tatălui durerea mamei
şi plecarea fiilor printre umbrele rătăcite
deasupra coliviei valorilor în care umanul
a uitat creanga de spini strecurată printre gratii
ca un ornament al ruşinii
umilită de vârful celui de mai sus spin creanga tace
înţepăturile metaforelor secate de linişte
adună păsările în încercarea ultimă de a recontura zborul
cu pieptul deschis desprind timpului secundele netrăite
şi-apasă şi-apasă înr-un ultim tril
în armonia plecării forma ascuţită de cer
anume pentru a ne spune că sângele păstrează în el zborul
acel zbor cu două aripi albe larg deschise infinitului frumuseţii
frumuseţea umană există
o clipă cât un şirag de fructe stricate
s-a strecurat urâtul şi-a învelit patimile
ascunzându-le transformându-le în virtuţi
după o îndelungată spovedanie a minciunii
pe tava din altarul bogatului sărac



Art Garfunkel - Skywriter

joi, 24 octombrie 2013

jocul tigrului


(gând de zi 24 octombrie)


am un iubit
gând încifrat decodarea e dificilă
şi duce adeseori la fuga cu tălpile goale
prin iarba plină de roua răsăritului

între el şi mine se adună la taifas ţărmul scoicile
şi turnul de gânduri
din fibra singurătăţii se ridică

peste tot în scenografia iubirii mele
există iarbă valuri
şi tropotul hienelor veşnic flămânde

tigrul strânge
în căciulile găurite ale timpului visurile toate
cu ghearele mereu scoase
din teaca fierbinte

dansează în cele patru direcţii
ale anotimpurilor

spune că zdrenţuite
se rostogolesc mai uşor printre neîmpliniri
jocul lui e fascinant când la final lasă totul
şi plimbă nisipul din gheare către liziera pădurii

nu-i mai doresc privirea
îl las să plece mulţumit de grafica pe care o voi înrăma
cu propriul meu destin

l-am numit de pământ
l-am uitat în amfora crăpată de fericire
în plin extaz al privirii jocului tigrului
cu propriile-mi alegeri





















născut din cântec



(gând de zi 24 octmobrie)


am adormit 
c-un fir de iarbă nouă
pe tâmpla obosită
de mişcare

în cântul inimii
înfiripat din visuri
aleargă murgi
şi tropot de culoare
albastru-mbracă un cuvânt
seninul
cu zori de zi îmi înveleşte
trupul

în spirit gândul
reprimeşte glasul

se reaprinde focul sacru
- focul viu din pasul
cel dintâi

din rugi scântei
înalţă firea omul

cuvintele au rostul lor
în coşul
de-acuma plin de viaţă

cu durere
prin bucurie
trapul îl ascult

să mă trezesc acum
c-un fir de iarbă

prin gândul liber călător
sunt vie
cascada umbrelor
se-nşiră verticală

deasupra secetei
lumina reînvie

am adormit iubindu-te
pe-o bancă
din piatra lunii pline

şi argint

în fire tainice m-a legănat
pe ţărmul
însingurării frumuseţii
din tumult

acum mi-e toamnă
cântecul se-aude

tăcerea-n jurul meu
a renăscut

prin vis reîntregit
las corbul
să mă-ndrume

în scoică
freamăt de esenţe
tâmpla-mi umple

pe tine alb dor
născut din cântec
te ascult

























Bruce Springsteen - Greatest Hits (full album)

plin - gol - plin



(gând de zi 24 octombrie)

în viaţa mea 
o umbră-a coborât
a ridicat coperta unei cărţi
cu filele aduse din pământ
prin cer s-au răsfirat
şi fremătând
m-au înălţat spre Tine Doamne
coborând urcând
infernul rai infern călcând

e câmpul plin de bucurie
văd
cum lampioane se aprind
pe rând
mi-e pasul gol şi plin de vânt
şi cânt
prin cuiburi pline-goale
dans de lup spre luna plină
cânt
prin trup de vânt

în viaţa mea a coborât o umbră
şi-mi umple cornul lunii când
spre steaua rară desenez
cântând

cinci colţuri centrul dispare
în cuvânt
prin vântul care fură geometrii
râzând

mi-e dor a fi
şi a nu fi cuvânt
un pumn de ierburi toamnă
strânsă-n gând
cu rodul necules
rostiri de vânt

mi-e plin gol câmpul
înfloriri pornesc în cale-mi
cugetând

mi-e dor de tine
câmp de gânduri albe
cutezând
să-mi fie-n bucurie
velinţă vie bucurând
privirea Domnului
prin rug de frunze
miruind
viaţa fapta gândul
dezvelind
de patimi grele fiinţa
liberând

mi-e plin de Tine Doamne
câmpul de gânduri
prezent de iarbă-amară
spre cer trupul fragil
pe trepte înălţând
---------------------
---------------------

***
am tot chematul prezentul
tot am scris
şi-n pas culoare în gerunziu
am cuprins
mă ierte cei ce nu-l suportă-n vers
acum aşa a curs
gerunziu prin gerunziu-n mers





bucuros-tean



(gând de dimineaţă 24 octombrie)


e nevoie de oglinda cuvintelor
să înţeleg că sunt bucuros-tean
trăiesc într-un oraş al lui Bucur-os
de gânduri de viaţă de durere de lumină
de praguri prea scunde de lacuri în care
răsăriturile şi apusurile încă strălucesc
în zgomotul ierbii de toamnă
şi mai este nevoie
de clopotele bisericilor de lemn
şi ale celor grave - bătrânele doamne
cu turlele bătute de vântul schimbărilor
pragurilor vieţilor gândurilor
principiilor respectate sau nu
de mireni

o Doamne!
e frumos oraşul bucuros-tenilor
când toamna îşi deschide sacul de umbre
deasupra clopotelor
şi toaca...
toaca Doamne când mai bate

http://www.crestinortodox.ro/biserici-manastiri/biserica-pogorarea-sfantului-duh-parc-titan-67978.html



























dintr-un lemn


(gând de dimineaţă 24 octombrie)


alerg între piramida de gânduri şi cercul de pe asfaltul încins de trăiri
calc pământul cu orbitele goale
iris alb raze închipuite
şi o mână sprijinită de arcada timpului
sprâncenele le mişcă din când în când
semn că îmi dă atenţie
alerg între cercul colorat de pe asfalt de mâna copilului cu genele aprinse de tăceri
într-un joc al adultului care priveşte riscul cu detaşarea îmblânzitorului de tigri
atunci când focul se reaprinde dintr-un lemn
priveşti crucea mănăstirii zidurile înnegrite de patimile rugilor îndelung rostite de mireni
lumânările se zbat în nisipul umezit de apele curate ale speranţelor acumulate în durere
te reîntorci în pragul porţilor de lemn privind sculptura veche
dintr-un lemn eşti un lemn arunci în foc cântând alături de întreg bucuria
cercul de pe asfaltul încins de trăiri creşte scade în ritmul rugilor 

mereu reaprinse în biserica Dintr-un Lemn înnegrit de visurile neîmplinite



Nicu Alifantis - Mozaic

pentru un scenariu reuşit



(gând de dimineaţă 24 octombrie)


în curtea copacului cu trei trunchiuri se aude pulsul copilăriei
resucitarea e grea gândurile devin tot mai dense 
cu braţele întinse o caut printre ierburi a plecat a plecat
femeia cu ochi cenuşii a plecat să aducă apa de izvor
femeia cu ochi cenuşii ţese iarba văl pervazului dinspre răsărit şi tace

în curtea copacului cu trei trunchiuri
o copilă rostogoleşte bila copilăriei între două arcuri de pământ
nemodelat de mâinile omului
adolescenţa rămâne cu privirea spre cer
când mâna stângă a copilei îi întinde cutele frunţii pentru reîntoarcere
maturitatea lasă mâna dreaptă să atingă inima de iarbă a copilăriei
şi printre două ramuri înflorite ascultă tainele adolescenţei
zâmbeşte amar ridică balanţa gesturilor amânate
tace îngână mişcă buzele uscate de aşteptări
totul se închide statuia grădinii copacului cu trei trunchiuri
devine obiect rar în muzeul anotimpurilor trăite

pentru un scenariu reuşit se aruncă flori nedeschise de iasomie
nu înainte ca florile de liliac să cânte în cruce
bucuriile promise a fi dar într-o primăvară netrăită