marți, 29 aprilie 2014

Zâmbet



Zâmbeşte-mi dincolo de coperţile cărţilor adunate în timp, de scrierile fără margini din imaginile ridicate literă cu literă de inima ta.
Să te cunosc - de mă vei lăsa - este visul copilei cu ochii din cărbunele timpului rătăcit printre fire de prezent.
Victorii mărunţite în fagurele scrisului, printre sunetele sărutului valurilor cu anotimpurile timpului tău.
Catharsis al fiinţei prin versul cu lacrimi oval rostogolite printre umbre, printre file, este povestea în care m-am rătăcit sau poate mi-a fost lăsat să trăiesc până la strigătul inimii în vidul unei plinătăţi nedefinită complet.
Filele, îngălbenite de timp, rămân albe faruri ale bucuriei tale de a fi val din val prin val de inimi.
Sufletul pescăruşului cuvintelor bucuriei respiră algele gândurilor când surâsul soarelui prinde puternic între raze, înălţarea cuvintelor.
Sunt scrieri preţuind încercările, tainele încercărilor cu rod asumat.
Mărul înfloreşte iar şi iar, pescăruş al cuvintelor bucuriei. Rodul lui hrăneşte pe fiecare după cum buzele flămânde îi simt esenţele dogorind fricile primordiale.
Priveşte şarpele alb -prietenul casei. Stă cuminte în unghiul în care piatra susţine cu bucuria ei statică întregul zid alb al determinării, al devenirii -redevinirii întru Chipul Sfânt. Umbra unui spic de grâu leagănă umbrele, până când boabele grâului gândului devin azimă întru liberarea fiinţei.
Zâmbeşte-mi dincolo de faliile largi ale pământului. Cutremurele le păstrează intactă harta rădăcinilor oricând. De oriunde ai privi acel punct de forţă rămâne pe orbita gândirii curate şi vindecă, alină, bucură în zborul dorului, fiinţele aninate de colţurile stâncilor durerilor inventate, ale iluziilor răvăşind armoniile culoarelor de viaţă prin care oamenii vor să rămână oameni, să rămână ei înşişi regăsindu-L conştient pe El - Lumina, Iubirea, desăvârşirea clipă de clipă răstignită între adevăr şi minciună.
Zâmbeşte-mi din armura ta de flori şi spune-mi, te rog, de câte ori iubirea de pământ a fericit vreun om, de câte ori Iubirea de Cer a ridicat fiinţa în largul boltei cerului cer.
Când vei uita să-mi zâmbeşti, voi şti că ai plecat puţin să numeri iar şi iar vârfurile triunghiului bucuriei...

Anne Marie Bejliu, 29 aprilie 2014





se arată



lumina prinde peştii în versurile albe
poveştile cresc gândul
la pieptul de cuvinte
în sensuri vii se-arată...

mi se-arată în ochii mei de sfoară
lăsată aninată poartă
când printre două inimi mă strecor în vers
lumina-mi poartă
în întuneric ultim primul vers

să te cunosc să uit apoi să fiu
să mă priveşti

înaltul
să-mi fie focul viu
şi rug în aşteptarea trecerii spre viu...ul viu
se-arată se arată în ochii mei de sfoară
lăsată aninată-ntre două lumi
direcţii
când ţinta-i tot o poartă închisă-ntredeschisă
prin care văd strig stau

ce statică e Doamne
în omul cel mai viu
când întuneric iată rămâne întuneric
când lumânări aprind şi numai una-i toartă
de care mă apuc şi sufletu-mi zâmbeşte

surâd acum în hăuri
şi râd şi plâng prosteşte

înţelepciune-n fire să curgă fără cioturi
de umbre încercări
prin care sar în lături
din crucea-nfierbântată aşchii de îndoială

iubirii las un cântec
şi iar mă cred salvată
spre cerul cer mă-ndrept
cu braţele înfrânte

mai bine las tăcerii forţele oculte
privesc în beznă fiara o mângâi şi-o alin
apoi o uit în colţul
în care ochi străini încearcă să m-agaţe
să-mi umple amfore moarte
cu spusele răscoapte în interese mici...
le uit...

le uit şi îmi ridic privirea
spre sfera de lumină

în cruci Iubirea-ţi Sfântă
privesc cum se animă
şi reanimă pietre şi reanimă oameni
când înfloriri devin
veşmânt din Cea curată

timpul nu se opreşte
e ca un tren în care
urci prin coborâre
alergi spre nemişcare

şi viu mort reînvii în simplele răscruci
odată doar odată înveţi spre ce apuci
finalul nu există-i mereu un început

acum tac în rostire
privesc iubesc ascult...

Anne Marie Bejliu, 29 aprilie 2014



sâmbătă, 26 aprilie 2014

Adună scoici, prietene



În coaja de azimă în care aşteptarea îşi frânge zilnic bucuria esenţelor blânde, umilirea nu-i greu de acceptat când simţi prin toţi porii că vine de la Domnul prin încercările vieţii la care eşti supus. 
Când vine de la un prieten dornic să-şi joace tălpile pe iarba câmpului sufletului tău, uneori este lesne de acceptat, alteori însă, jocul lui devine deplasat către liniile nepermise ale simplei aruncări de pase cu mingea de foc a firii omeneşti.
Te ridici şi pleci pur şi simplu, apoi laşi să curgă toate firele răutăţii copilăreşti. Nu ai de unde să ştii de unde vine firul principal, îndemnul aproape nefiresc spre prietenul aflat undeva, departe-aproape de tine. Poate chiar tu îl îndemni fără să ştii, să-ţi mai lărgească puţin rana. Poate că tu eşti cel care cheamă gândul nebun al jocului şi atunci, mai ai de ce să te înfurii, de ce să arunci cuvinte grele?
Dimineaţa începe aproape mereu cu un răsărit, apoi ziua îşi lasă braţele prin tine să petreacă umbrele. Suntem datori cu un apus pentru ca amurgul voios să stingă lampa origami a gândurilor tale într-o înserare timidă, pentru o noapte a bucuriei odihnei trupului şi a călătoriilor uimitoare ale sufletului pe ţărmuri nicicând descoperite de privirile oarbe ale ochilor minţii tale.
Ascult jocul rece al glasurilor calde. Gândesc jocul prietenului.
Prietene, câteodată în viaţă, întâlneşti oameni care au uitat demult să dezvolte sămânţa răului în ei. Uită şi tu o clipă de ea şi lasă căldura inimii tale să te învelească. Eu nu vreau căldura ta impregnată cu frica de a fi rănit. Am chiulit şi chiulesc mereu de la lecţiile umanului în ale rănirii. Las-o să curgă curată, fără asperităţile rănilor cumulate şi nu uita, eu sunt altă fiinţă cu alte poteci alese în a te cunoaşte, a te mângâia, a te elibera pentru autocunoaştere, pentru cunoaşterea pe care oricum o aduni demult în verdele firelor de iarbă din câmpul tău de bucurii.
Lasă-L prietene pe Domnul să ne şoptească blând lecţia acceptării umilirii. Nu o mai încropi tu într-un joc plin de noduri. Pânza cunoaşterii se rupe când şi când sub greutatea pietrelor aşternute într-un echilibru fragil de tine. Adună scoici... Sunt mai uşoare...

Anne Marie Bejliu, 26 aprilie 2014



luni, 21 aprilie 2014

joc de-a viaţa prin om



în roata carului ca o pană de vultur cuvântul atinge centrul
punctul primeşte impulsul
rostogolit de umbre ajunge în privirile omului

ca o pană de vultur cuvânt
zborul aşterne trup de poartă deschisă
în gândirea fără limite 
ca un grafic construit de un copil când râde


mişcarea carului rămâne pasăre închisă în colivia aşteptărilor
mereu amânat finalul dansează cu umbrele
hora e ovală
în aprilie adorm furtunile primăvara lasă chipul mărului în înflorire
cântec plin deplin într-o pană de vultur pui
ca un punct pe circumferinţa primului cerc înscris în jocul sferei

în roata carului ca o pană de vultur cuvântul
se naşte mereu pentru zbor deschis
ca o poartă în inima castelului de nisip ridicat de bucuria Domnului
prin mâna omului cu ochii de vânt

tainele gândului se redescoperă când punctul
se întoarce cuminte în centrul roţii
iarba creşte spiţele păstrează mişcarea în limitele logicii existenţei
dincolo de logica existenţei ecoul păstrează umbrele intacte
pentru o prelungire fără limite a jocului de-a viaţa prin om

Anne Marie Bejliu 21 aprilie 2014



Nicu Alifantis Umbra

aud cântecul



cânt singură pe o bucată de lemn 
cruce pe apele anilor biologici
aşchii simt cum se desprind 
fragment cu fragment din trupul timpului 

limitele se apropie se depărtează
paralele sinusoide intersectări de sensuri acide
tangentele smulg punctele
de pe circumferinţa imprecis trasată
de mâna dreaptă a copilului
precis trasată de logica necunoscutului

încep să iubesc întunericul
în el pot aprinde lumânarea şi e atâta linişte...
atâta linişte încât
aud cântecul zidurilor şi a aşchiilor
din crucea purtată pe apele anilor biologici
---------------------------------------------
aşchii de gând călătoare pe apele vieţii
cântec de mirean privind cerul
dintr-o rădăcină de tei
ca o rugă pe tâmpla lemnului crucii
înainte de naşterea icoanei Cuvântului dintâi

Anne Marie Bejliu 21 aprilie 2014






ca un cântec


ca un cântec cuvântul
singură rană pe talpa cerului
ca o rostogolire de arcuri spre punctul final
al drumului fără capete

oboseală în ecou pe banca aşteptărilor nicicând plină
un fir de iarbă poposeşte o clipă în primăvara fiinţei
pe banca din trunchi de copac
călătorul cartea o răsfoieşte
filele curg la marginea încercărilor
zdrenţele umplu aerul cu fragmente de zbor durere vis

în tropotul murgului lunile trec nerăbdătoare
prin buzunarele zdrenţuite ale copilei
cu ochii din cărbunele vântului de april

Anne Marie Bejliu 21 aprilie 2014


înălţare umană



înalţ zmei din lemn 
în ochiul de gheaţă al anotimpurilor

nu mai există diferenţe
nu mai există lacrimi

există inelele dorului toate din lemn
pentru zbor se foloseşte ceara albinelor

se alege creasta cea mai înaltă
se înfiripă un răsărit cu mâna copilului visător
creioanele colorate aleargă în cercul sau ovalul unei hore
vârfurile ţintesc nuanţele cele mai vii
mişcarea răsăritului se întâmplă firesc

arcul zborului atinge maxima în momentul în care
înălţarea devine o paradigmă a prezentului
surprinsă natural între două clonări ale soarelui
şi omului cu umorul funcţional

Doamne ce scenografie proastă
orbi şi surzi cum suntem asurzim cerul cu rostirile noastre
uităm că rugăciunea se face tăcut
în şoapta inimii a sufletului şi a spiritului nostru

înalţ zmei de lemn picur ceara albinelor
între fragmentele de aripi

visez un zbor fragmentat pe care îl completez în poeme
închid ochii şi-mi ridic pleoapele
când prăbuşirea îşi începe dansul şi jocul şi împlinirea

să fie Doamne înălţarea omului tot o prăbuşire?
mă vor urî Doamne oamenii pentru că nu mai pot să mint?

distanţa de la mine la iluzie
devine ca pasul de fugă al infinitului
de câte ori infinitul finit pare infinit
când privesc până la vârful nasului
şi las o mică prelungire de siguranţă
pentru a nu privi brusc josul filei pe care dansez

mi-am ales crenelul
şi alţii şi l-au ales

eu tropăi pentru a termina mai repede tocirea marginilor
nu privesc în jos. am rău de înălţime
şi totuşi... doresc înălţarea

până la urmă înălţarea omului este un paradox

Doamne,
cât de mult seamănă înălţarea omului cu o prăbuşire!

Anne Marie Bejliu 21 aprilie 2014

------------------------
notă: "Paradox hidrostatic - presiunea unui lichid pe fundul unui vas nu depinde de dimensiunile și de forma vasului respectiv"



duminică, 20 aprilie 2014

***


fericirea e o stea de gheaţă, o iluzie pe care atunci când întinzi palma deschisă să o cuprinzi a îmbrăţişare, se topeşte fără gând, fără sunet.
rămâne ecoul singurătăţii tale într-o aşchie a crucii în care ai fost odată părinte
da. doare tăcerea copiilor în străfundul mormântului, doare sunetul oaselor tăcute, albe, ale îngerilor adormiţi în palmele tale, la pieptul tău, ca într-o ultimă simulare a alăptării.
rămâne durerea, prelung cântată de inimă, mereu plină de gânguritul lor, de părul mătăsos în care îţi afundai sufletul, să le simţi esenţele bunătăţii iubirii lor.
Doamne, până când mă mai laşi pe pământ?
am obosit să mă doară, am obosit să-mi tresalte inima la fiecare părere a ecoului glasului lor.
şi Doamne, din câte amintiri să-mi reconstruiesc bucuria de a fi fost odată mamă a doi băieţi buni, calzi, frumoşi, nicicând parte a răului umanului?
ştiu Doamne că asta îmi este cărarea.
totuşi... până când...
Anne Marie Bejliu 20 aprilie 2014


















ovale



de la mine la livada 

plină de cuvinte ovale
paşii aspiră literele 

ca pe un epitaf

în bolul în care 

peştele de aur cântă
se adună 

tăcerea pereţilor de sticlă
tăcerea solzilor şi tăcerile apei

când mai vine 

anotimpul rodului copt
- întreabă buzele 

eu termin curând drumul
până la livada 

plină de cuvinte ovale

Anne Marie Bejliu 19 aprilie 2014




umbra de grâu



mi-e greu să cred că umbra 
coroanei prea flămândă 
să ardă-n focul liber de gânduri şi de vieţi
a răsucit uitarea în inima de piatră 
a oamenilor astăzi

pe tălpi de fum se-ndreaptă 
cuvântul spre ieşirea din sunet pieritor
pentru a fi rezervă
de scut umplând tăcerea
cu pata vorbitoare a unui chip de lut

pe vatra îngheţată
umbra de grâu aşteaptă să fie coaptă-n firea
omului fără chip

în întuneric zale din lanţul fără capăt
lasă în pumnul strâns în veacul liberării
o lacrimă de ceară din lumânare-arzândă

pe pat de fier tot câmpul de lănci în căutare
de soare cântă-n inimi:
Lumina va veni...

Anne Marie Bejliu 19 aprilie 2014


şi a venit...

Hristos a înviat!


vineri, 18 aprilie 2014

calea spre nicăieri



în piaţa de valori pe ramura unui copac tăiat

puiul de corb priveşte prostia umană
ca pe un ciob colorat

fragmentele alcătuiesc puzzleul fericirii neasumate

portrete false ridică din asfalt colbul

corbul tace. vorbesc oamenii
sau cârâie ceva în limba de lemn a minciunii

corbul se joacă. omul nu.
omul aruncă pietre în balta singurătăţii
declară fericiri iluzive

într-un colţ de batistă, la final de fericiri,
bănuţul trecerii anunţă naşterea bucuriei

oamenii devin corbi pe luntrea cuvintelor nerostite

pelerina luntraşului primeşte vântul
ca pe un poem al rătăciţilor existenţei

printre citate inventate reinventate a fi religii
cuvintele cad fără apărare din gurile de tun:
iubire prietenie frică armonie lumină

totul de o falsitate
din care se serveşte pe masa luxului
cina tainelor demult falsificate
de grupurile de oameni care şi-au trădat credinţa
pentru un pumn de praf de putirinţă
care arată calea spre nicăieri

poate un zid al răvăşirii în clipa revelării adevărului
neatins de interesele materiale
ale unor clone nereuşite ale înţelepţilor lumii

totul este interes material
învelit în poleiala aurie greţoasă a minciunilor
---------------------------------------------------------------
---------------------------------------------------------------

dincolo de versuri rog pe cei care şi-au trădat credinţa în care s-au născut şi au fost botezaţi, să mă lase în pace cu interpretările legate de Biblie de credinţă în general. eu sigur îi las.
le respect modul de a se păcăli, sunt actori desăvârşiţi. să-i văd cum se descurcă în tragedia generată de ei înşişi, când se vor trezi din minciuna în care se scaldă.
le doresc trezire şi cădere cât mai lină, apoi revenire dreaptă, fără întoarceri. e problema lor cu trădarea.
de vor avea nevoie de mângâiere, Domnul să-i mângâie.
sper însă că se vor trezi, nu cum s-au trezit mulţi dintre ei ci ceva mai uşor să le fie. Domnul cu ei, cu voi toţi!































joi, 17 aprilie 2014

ce hartă a descris trădarea


ce hartă a descris trădarea omului pe Trupul Tău, Doamne

sângele şi-a răsfirat aripile
a hrănit turmele vii şi târziu sau prea devreme 
s-a aşternut Iertarea Ta 

pe care cărare a Sângelui Tău să merg, Doamne,
cu durerea tainelor nedescoperite

lacrima omului nu Te alină, bucuria lui da

Eşti visul nătângului om
în care Bucuria Ta creşte infinit finit de infinit finit
din timpul oval al pământului pe care ne-ai îngăduit
să-Ţi absorbim Chipul Iubirii

pietre din piatra căutărilor, nu uităm trădarea

an de an, ceas de ceas,
înfigem cuiele în Palmele Tale nobile
în Lumina Ta, în Inima Ta şi a Tatălui Sfânt

de câte ori, Iisuse, Doamne, ne mai Ierţi

putea-vom noi oare,să învăţăm Iertarea profundă
nicicând atinsă de patimile pământului
în care ne zbatem de multe ori inutil
lăsând otrava iluziilor să ne pască
iarba din câmpul înţelepciunii

şi dacă Tu, Doamne, speli păcatele omului
cu Bucuria Ta,
de ce el, omul, umple chipul înnegurat iar şi iar

unde duce Doamne, Calea Ta şi unde se termină

întreabă mireanca în care două gemene
sau un infinit finit de gemene se întreabă una pe alta
apoi ridică din umeri a mirare
când Adevărul Tău îi umple coşul
cu florile anotimpurilor cu ţurţurii cuvintelor amorţite
cu ramurile în floare ale primăverii
în plină legănare aromată
cu zborul păsărilor albe ale sensurilor pure

ce hartă a descris trădarea omului pe Trupul Tău, Doamne

câte umbre horesc în codurile acelei hărţi

Doamne, e un păcat întrebarea
răspunsul este Iertarea Ta

http://elldor.info/2013/05/sapte-propozitii-rostite-de-mantuitorul-iisus-hristos-pe-cruce/




















http://www.youtube.com/watch?v=TJhZ527kgGI&feature=share&list=PL95417D1B4D6E10E0&index=20

fante subţiri



în golul dintre doi spini 
încrucişarea vârfurilor râde trădării

rostirile devin fade zâmbetul dulceag
potirul din capătul sălii versurilor se goleşte
abuz de metafore reci 
fără trupul curgerii legănării ramului înflorit 

copacul vieţii îl părăseşte
pământul îi lasă ascuţişurile să-l rănească
şi în toate
crucea imprimă mişcarea -
o fugă continuă în decelarea alegerilor

răsfirarea tristeţii la răspântii de fericiri
compromise zilnic de gesturi
palma pe obrazul copilului domn
se răsfrânge asupra schimbului tot mai firav de priviri

rotunjimile pupilelor se transformă în fante subţiri

tradu-mi tu şi tu şi tu
ce poate fi această geometrie mereu în schimbare
tot mai îngust trasată în desenele timpului omului

de câte ori, Doamne,
spinii îţi vor mai răni fruntea nobilă

şi câte Învieri vor reveni
pentru a lumina păcatele oamenilor

Doamne, timpul e un ou, ovalul plinătăţii
sau ovalul goliciunii omului
când Ochii Tăi surâd trădării lor
eliberând zborul în taina bucuriei Iubirii Tale?

ca o cântare simt umbra umplând pereţii odăii
azi mâine mereu acum

oval de lacrimă din Lacrima Ta, umbra...

Anne Marie Bejliu 17 aprilie 2014




miercuri, 16 aprilie 2014

taci şi ascultă


mai sari, mai sari, paiaţă
prin ochiuri de umor
blajin zâmbeşti spre oameni
sau ce crezi tu c-ar fi

spectacolul începe
de când te naşti şi mori
în plină scenă-aruncă
în tine cu erori

vopseşti juma de gură
sau umpli buza-n vânt
cu roşu de iubire
(sau de naiv pământ
ce-şi crede soarta-n ceruri
când pumnu-i plin de gând)
naiv păşeşti prin chin

n-am voie să spun chin
voi spune încercare
paiaţă, ai răbdare,
pe drum sunt roţi şi spini

roţile merg 'nainte
se tot rostogolesc
le cere câmpul taina
spectacolul grotesc
al gurilor rânjite în ură şi trădare
se încropeşte zilnic
este chiar la vedere

paiaţă,
cântă taci ascultă
cum toţi aruncă-n tine
cu miez de pâine albă

ajunge piatră-n fire
când gândul lor din neguri
îmbracă grâul copt

mai bine rabzi de foame
cu buzunarul gol

(priveşte zdreanţa-i mai vie
decât orice rostire
poemul ei - minune
şi dar ascuns prin fire)

şi-i faci să râdă-plângă
le spui că ei sunt regi
chiar de sunt robi şi ei

vor deveni pe rând
paiaţe în căruţă
pe-acelaşi drum de orbi

Anne Marie Bejliu 16 aprilie 2014


paiaţă



în cuibul locuit 
de nimeni
cu pumnii plini de viaţă

urlu

coroana-n spini 
se scaldă mândră
fruntea o las
s-o-ncânte vrăbii

şi dacă-n noapte
albă moartea
m-apucă de un colţ
de suflet

îi strig să tacă-o iau
de mână
şi-i povestesc de muguri

pomii

care au înflorit de veacuri
au rădăcinile cât cerul

cu pumnii plini de cântec

stau

pe margine de gând şi-adun
colecţia de amintiri trecut
prezent
într-un alun

iau coaja cât un fir de viaţă
şi-o umplu vârf

cu fericiri

mă ameţesc
cu asfinţitul

când răsăritul
îmi înhaţă
şi ultim vis spre înălţimi

în mine creşte-un munte

marea

prin tălpi o simt
cum îmi dezgheaţă
destin de vrabie închisă

într-o vitrină sunt paiaţă

şi râd de mine
nume bune

nu ştiu de-i gol acel afiş
sau de e plin

cu-nvăţătură

să-mi intre-n viaţă
punct destin

festin de umbră călătoare
cu-n colţ de pâine

mă aştern

la masa fricilor fugare
temeri le spun
şi le aştept

frica regină-şi diluează
braţele chingi
în clipe-fugi

ascult tăcerea somnoroasă
a corpului şi mă închin

icoanei vieţii aur visul

de-a fi şi de-a rămâne-n

spin

coroana-mi cântă-n câmp

iluzii

se pierde-n depărtări venin...

Anne Marie Bejliu 16 aprilie 2014

imagine: Francisco de Goya - Paiaţă, 1791, detaliu




marți, 15 aprilie 2014

patimi dorinţe rugă



se întind plasele deasupra cuvintelor
toată lumea devine înţeleaptă înşirând citatele învechite
undeva în adâncul sufletelor o inimă bate spre înainte
ştiu înapoi ceasul caută amintirile copilăria 
bocancii cu care pasiunile au încălcat hotarele înţelepciunii
dorinţele prin care furtunile devin vii mereu

în faţa trecerii de pe strada fără caldarâm asfaltat
pe care pământul lasă paşii să se afunde
câteva urme încropesc poemul prezentului îmbrăţişat cu trecutul
omul faţa îşi acoperă cu palmele asprite de lacrimile dorului
o pasăre i se aşează pe umăr şi îi cântă

alcătuire de gând într-un bulgăre de viaţă
prezentul lasă pleoapa Domnului
să mângâie inima omului plecat în rugăciune
genunchii adâncesc pământului dorurile toate
cântecul se înalţă ca o spirală a devenirii

Lumina va veni când bătaia a douăspezecea a clopotelor
va lumina chipul omului cu palmele aripi închise
la piept

Anne Marie Bejliu 15 aprilie 2014


imagine: Pop Negreşteanu Vasile - "Rugăciune"
sursa: http://www.e-galerie.ro/main.php/v/pop+negresteanu+vasile/17_+RUGACIUNE-2.jpg.html



luni, 14 aprilie 2014

poartă întredeschisă



ai ridicat o poartă prin care se vede gara fericirii
nu mă atrage
caut bucuria împlinirii între două coloane de foc ale iubirii de cer
în mine creşte câmpul florilor 
în care culorile horesc zi de zi în plin zâmbet al soarelui
pline de forţa lui cresc neîncetat 
umplu ulcioarele timpului cu bucuria Domnului
înalt e cerul şi ştiu că nu m-a uitat
lacrima inimii - izvor de anotimpuri ale liniştii
e şarpele alb cuminte aşternut în unghiul iubirii

în camera în care icoanele şi sufletul meu aştern versuri
pe paginile nescrise ale vieţii

revino dară pe plaja cuvintelor
nisipul te aşteaptă sub Talpa Domnului
pe Chipul Lui vezi grâul cum mângâie cerul
cu spicul lui verde în fiecare primăvară a fiinţei

răsturnate cărţi încropesc un castel al nimănui
jocul e al tuturor

privesc poarta ta şi umbrele stâlpilor gândului
cum cresc în metafora cerului

înfloreşte un nor
ia forma pescăruşului cuvintelor bucuriei
îl privesc îndelung ascult cântecul lui

rămân să privesc apa cum lasă paşii drepţi
prin labirintul viselor copilăriei

mamă, unde te duci când nu mă mai vezi
sau ochii tăi blânzi mă privesc mereu
din tulpinile florilor aşternute de noi cu mâinile împletite în vise
în zilele primăverilor vieţii tale?

Anne Marie Bejliu 14 aprilie 2014



MAMA şi o bucăţică de TATĂ

halte fără contur



se risipesc în fiecare clipă cuvintele
se adună praful din loviturile aşteptate 
sau lăsate să curgă în vâltoarea răului

florile cântă azi în mâinile mirenilor
mâine se vor ofili altele vor înlocui
trupurile rămase fără apărarea vieţii

ploi şi iar ploi frig şi iar frig

Doamne de câte ori să mă strâng fetus
în gândurile vâscoase ale morţii
şi frica asta blestemată a-mi fi pas înainte
scut şi coroană de spini

pe marginea drumului
coroana copacului fără bătrâneţe
sprijină toiagul unei mame ajunsă pe calea plecării

lacrima orbului prinde esenţele umbrelor florilor
din mâinile mirenilor
cu ochii strălucind o fracţiune de timp finit
în biserica Tatălui după o prelungă slujbă a luminatei veşti

lacrima copilului tremură
deasupra lacului de cleştar al amintirilor
îndreaptă cutele bluzei mângâie pumnul micuţ
strâns în aşteptarea loviturii

disperare frică şi o atât de mare dorinţă
de mângâierea mamei în fiecare zi a patimilor

şi mamele pleacă spre călătoria în care haltele
îşi pierd conturul
devin punct în inima dorului de a fi copil

Anne Marie Bejliu 13 aprilie 2014



sâmbătă, 12 aprilie 2014

cântec blând

să-mi fii aproape cântec blând
când de pe ramuri poposesc esenţe
departe-n lume iluzoriul catarg
îmi spune versuri despre viaţa-n astă lume

aud şi glasul tău şi simt bătaia
inimii care în fiecare ceas
picur de rouă-mi înveleşte talpa
în iarba bunului şi-al câmpului prin prag

de lumi de vise împlinite-ne-mplinite
pasul îl salt şi-adorm pe braţul tău

cuvintele sunt ierburi înflorite
prin val cu val adun întregul cald

rotund e miezul vorbelor născute
din liniştea de început şi de final

pe boltă norii desenează infinitul
cu-o buclă în azur şi alta-n cuarţ

să-mi fii aproape cântec nesfârşit
prietenia şi iubirea în vers se împletesc
nicicând nu plec
rămân în prag privesc
în ochii tăi din bucurie prin necaz

şi-n fiecare zi creşti salcie de gând
lacrima fură timpului un arc
cercul în care-am locuit mereu în azi
s-a spart deschis a devenit

sfera de aur crud curat
din candela mereu aprinsă-a unui lotus alb

Anne Marie Bejliu 12 aprilie 2014


clopot şi vers



în arena loviturilor prietenii 
se privesc îndelung

mi-ai spus că viaţa are bătaia lungă, 
clopot de vânt.

turnul în care te-ai aşternut
şi cânţi
prelungeşte zilele mirenilor,
până în noapte târziu,
bucuria zorilor ce vor să vină


când bătaia a douăsprezecea
readuce lumina în fiinţele rătăcite
cuvântul tace
sensurile împlinesc ovalul horelor
şi rotundul ceasului devine absurd

acele sunt încercări,
mână blândă a versului?

clopotul tace răstignit în turn
aşteaptă miezul nopţii
după ce Omul Fiul Iubirea
îşi va reîntoarce Chipul Sfânt
către pământ
iar coroana în care spinii
rănesc adevărul
se preface în aurul vechi
dăruit omului
cale esenţă bucurie sens

când Poezia Învierii va răsuna
clopotul şi mâna blândă a versului
vor părăsi arena loviturilor
pentru a ajunge în grădina în care
verbul a fi redevine în cruce
- simplul şi ovalul perfect al Iubirii

Anne Marie Bejliu 12 aprilie 2014




Mănăstirea Probota

rost în rost



cântă chipul urâtului 
pe balustrada fără capete
ca o stradă neterminată lunecă totul
mi-e dor de rugul mugurului aprins 
în văile dorului curat
bob din spicul cuvântului 
în care nimicul îşi pierde locul
şi eu

să pierd e un câştig
darul pierderii
darul pasului pe apă la braţ cu viaţa

liber să cânt
ating cu inima fiecare talpă
fiecare picur de gând din inima inimilor

cântecul nu se termină
buclele se formează continuu

finit infinit finit
într-o alegorie a timpului de aşteptare
adânc impregnat în colbul drumului

până la urmă
cresc odată cu fiecare fir de tâmplă argintată
a cuvântului din care rost în rost
şi dar în dar prin dar în dar
am mijit ochii
în pleoapele somnoroase
ale lumii de acum

cântă chipul frumosului
când împleteşte cununi urâtului
pentru a-i fi aşternut pe patul stingerii
când Domnul coaja inimii o umple
cu Darul Său

Anne Marie Bejliu 12 aprilie 2014




Mircea Rusu Band - Deschide-ti inima

vineri, 11 aprilie 2014

adună-mi, Doamne



gândurile
şi lasă-le să adoarmă
cuminţi,
în sclipirea cornului
unicornului

mi-e dor
să uit de pământ
să mă arunc
spiţă
din roata soarelui
să-i gust
bucuria căldurii
să-i absorb
bucuria luminii
prin iubire
întru Iubire

mulţumesc Ţie,
Doamne


ascult...



în palmele Tale



mă rog

nu ştiu cuvintele
rugăciunilor impuse

ştiu strigătul sufletului meu
fără rotule
cu miezul plin de Iubirea Ta 

când voi fi în mulţime
azima sufletului meu
Îţi va umple de mirare
Dorul de Om
în acea zi uimitoare

pe care bucuria pură o simte
în trupul său albastru
-------------------------
când sufletul inima ochii tăi
Omule
primi-mă-vor liberi în miezul lor
voi atinge răsăritul privirii Lui
în miezul tainei iubirii

până atunci voi arde
mângâind blând aripile îngerului
căutându-le căldura printre sunete



salcie rămân



chiar de mi-ai cerne-n picături coroana, 
eu salcie rămân, Prea Sfinte!

să-mi plec mereu un ram, să Te învăţ răcoare 
arsă de Dor să te cuprind în mine

(surâd acum şi irisul îmi plânge
ştiu, Doamne că e simplu să Te văd
Tu eşti acolo-n inima pădurii
în care rătăcesc, alerg versific şi greşesc)

să reaprind Lumina prin Iubire
şi din Cuvânt să-nvăţ a Ta simţire

în pumn, copil de-am fost vreodată,
de Om, nu am ştiut ce-nseamnă sfadă
dar într-un joc absurd am prins de veste,
că mir mi-e sufletul şi în poveste,
Cuvântul nerostit e Lege
din care paşii-mi curg pe drum de Gând,
din visul rege

10 aprilie 2014



murg prin alte legi



susur de cristal se-aude
copca-i plină de Lumină

inima îşi toarce Dorul
- vers de păsări şi sulfină -

plină sunt de tine liră
lira soarelui străbună

fulg de dor mi-atinge suflet
în zbor lin vrea să îmbrace
miruind tăceri depline

susur tandru de izvor

când simt iarba-n tălpi cum cântă
- valsul firului de-argint -
ridic palme tremurânde
volburi înspre cer lăsând
să alunece odată
cu-aburi grei de gânduri negre
patimile alungând

se duc dinspre peşteri grele
spre al Cerului ungher

explodează-n sclipiri mire
revenind ca dintr-un ger
pe acoperiş de cremeni
privind viaţa cum se zbate

răsăritul e aproape

sori de gând străluce-n cruci

încotro porneşti,fiinţă?

nu vrei sufletul s-apuci
să-l laşi liberat de zale
să ajungă-n univers
fără patimi sau potcoave
mândru murg prin alte legi?

tropot de argint şi aur
să se-audă în vecii
să trezească astă lume
din netrebnice orgii

Anne Marie Bejliu 10 aprilie 2014




vis de mir şi nard



şi-n toată-această căutare
filele se scurg prin mine
retrezesc o amintire 
sting pe alta 

iarăşi doare

apoi îmi închid şi umbra 
şi ceasornicul tăcut
acele le frânge-n şapte
ca pe-un tainic sfânt mormânt

vis de mir şi nard porneşte
murg în alergare vie
pe câmpia bucuriei
pe-aşternutul ierbii noi

când mă voi întoarce, Doamne
îmi voi fi iarăşi lumină
sau mă pui să-mpart prin mine
patru umbre-n patru zări
punct de foc fie-mi răscruce
de la el să prind iar joc

Anne Marie Bejliu 10 aprilie 2014