îmi omor timpul să nu-i mai simt aroma mult trecătoare
peste aripi lasă cenuşă şi cruci de aer
multe cruci calcă în aer timpanele din pământ ies rădăcini iar tălpile cândva le calcă la fel cum dalta scuteşte piatra de a mai fi statuie sau fărâme din ea învaţă să zboare pentru scurtă vreme printre privirile mate ale oamenilor vii ale naturii mereu treze ale Lui cred că omor timpul din plictiseala de a-i mai privi rănile ca nişte versuri mereu urmate de trei puncte şi o semnătură abstractă pe fila unei vieţi fără căpătâi
mă priveşte pământul cu o mie de ochi tociţi
de paşii călătorilor căutătorilor de comori
absurd lăsate să zacă peste vremuri
încă o daltă veche încă o farfurie
aparent zburătoare rămasă înfiptă între pălăria
de piatră şi crucea om uitat schelet
neînvelit nici măcar cu metaforele anume
rostite de el în alte epoci
privesc atent gropile din care dălţile periile
speranţele aduc la suprafaţă o altfel de istorie
nerostită încă în ironiile de mâna a doua ale celor vii
ca un urmaş prostit de alţi urmaşi nu pot recunoaşte
oasele unui gând lăsat de cel vechi cel ce ştia
să prindă soarele în pumn apoi să bată fierul
cât era cald în inima aceea de soare
nu ştiam că inima este cât un pumn de om
nu ştiam că la baza a ceea ce numim cap se află
un con în care umbrele se înghesuie să tăinuiască
toate profunzimile omului
că acolo în forma aceea frumoasă El a lăsat omului
o cruce de taină în care se poate regăsi oricând dacă vrea
şi tot acolo regăseşte istoria gândurilor tuturor celor care
l-au iubit oricând oricum mereu
fără să mai rostească de mii de ori gol cuvântul dintâi
l-au iubit şi atât. l-au ştiut. pe ei îi gândesc
printre oase mergătoare umbre răsturnate anume
pentru a-mi răscoli hărţile comorile tainele bucuria
să mai visez că sunt cruce? ştiu că sunt.
să mai visez frumuseţea? ştiu că există şi o pot vedea oricând.
să mai visez iubirea umană? nu, ea nu există. este simplu reactiv al manifestărilor nevoilor zilnice. dincolo de nevoi există multă ură, multă ironie inutilă, multe lovituri, multe cauze ale rănilor invizibile ale tuturor fiinţelor, nu numai umane.
şi atunci... nu mai vreau să văd şi cred că mi se va împlini dorinţa curând, muncind cu gândul la volume plătind de fapt facturi care niciodată nu se termină. răni în ciubotele copilei cu ochii de plumb într-un prezent din cenuşă, râd şi mă copilăresc pe imagini naive apoi brusc mă strigă mama sau viaţa de zi cu zi. sună ceva mereu cu grijă să nu adorm încinsă de un ideal absurd. picătură cu picătură copilăria fuge din mine mâncând pământul. numai când plâng reuşesc să râd ca un copil care a uitat demult jocul în farfuria în care bunica aşeza ca pe nişte soldaţi merele coapte şi zâmbetul ei pas prin pasul trecutului bucuriei. poate va exista un prezent al ei. viitorul nu are chip nu are formă sau poate are... forma unei cruci bombă dezintegrându-se între civilizaţia ticăloşiei umane şi cea pe care o cunosc demult aici în România: a omului care nu renunţă la credinţă, la copilărie, la imaginea Mâinilor părinţilor nicicând.
un singur lucru nu întreb pentru că ar fi o prostie să o fac: să mai visez Iubirea Lui? nu, nu întreb. El nu numai că Iubeşte, El mă învaţă să-i respir Iubirea în tot şi în toate dincolo de tot şi de toate umbrele pe care le face şi cărora le manifestă mişcarea omul pe pământ.
privesc în răstimpuri cum între mine şi gheaţă mai este un simplu punct.
o defrişare masivă de copaci mi-a adus răsăritul mai aproape.
răsăritul soarelui alb îmbracă gândul în hlamida unui timp netrăit simplu simţit în toţi porii sufletului. inima dă ocol rotocol în jurul emoţiilor.
mă redescopăr în oglinda pe care odată o priveam ca pe un obiect care reflectă doar chipuri. nu mă văd pe mine cea care sunt acum.
văd umbrele prezentului cum răsucesc în cuptorul încercărilor trupul oricum strâns de atâta agitaţie.
învăţ zi de zi să râd de mine. un râs clar, din toată inima şi mă întreb mereu, sau întreb gemenele după cum le numeşte povestitorul dintre filele turnului de scoici: de ce totul e atât de simplu - complicat, complicat - simplu?
pe undeva, printre memoriile păstrate în biblioteca aceea uriaşă a fiinţei, se păstrează în fişiere mari toate umbrele cu sunetele formele lor geometrice de multe ori ciudate şi toate ecourile manifestărilor lor.
din când în când sărbătorile deschid cerurile şi câte una, câte una apare sau apar în mâinile, sub tălpile, deasupra gândurilor mele, ca nişte pupeze uitate în plină iarnă cu ciocul larg deschis într-o explicaţie amânată.
noroc am cu domnul corb. el le gâdilă în joacă până cad de pe ramurile copacului în inelele căruia m-a ademenit esenţa de viaţă, sau mai degrabă m-a absorbit odată cu prima rodire a sămânţei de om, în pântecele blând al mamei.
odată ieşită de acolo - din prostie sau din obligaţie (asta rămâne să înţeleg mai târziu) - am luat-o la goană fără să ştiu că în lumea oamenilor iarba e amară perlele sunt furate, cuvintele sunt răsucite. oamenii mint, oamenii nu ştiu să iubească simplu şi mai ales, mai ales, ce mă doare cel mai tare este că oamenii te văd ca pe un instrument - nu contează dacă eşti sau nu acordat, racordat la sistemele lor la jocurile lor ticăloase - şi ca pe un instrument te privesc o viaţă întreagă.
încerci ani în şir să rămâi curat, să rămâi firul de iarbă blând, nu amar...
mai întâi eşti copil. eşti lăsat singur să numeri jucăriile până te plictiseşti şi când zâmbeşti, totul se răstoarnă iar şi iar.
ajungi să crezi că tot ceea ce faci este eroare, că tot ceea ce construieşti seamănă cu un turn strâmb de lucruri fragile şi totuşi, în fiecare din acele forme de gând, de trăiri, de bucurii aparent mărunte eşti tu, acel copil frământat de verbul a fi mereu tu, a fi mereu pată de lumină în irisul nesfârşit al Domnului.
între mine şi gheaţă chiar este un simplu punct pe care-l doresc a-mi fi mereu scop în tot ceea ce sunt, manifest, acţionez ca fiinţă. acel punct este credinţa nicicând ştirbită că pot rămâne numai pe ţărmul Lui. alte ţărmuri străine, alte vise construite de alţi oameni, altceva decât El m-a lăsat a fi aici, pe pământ şi oriunde în existenţă, nu-mi sunt areal de viaţă, sunt încercări, sunt arii pe care mă adaptez cu trăirile, emoţiile, loviturile sau împlinirile, pentru a-mi merita cândva locul în pumnul de aur vechi al Iubirii Sale.
punct… de aur vechi. punct plin de vidul în care mă scald mereu căutând esenţa bucuriei… Lui.
hotărâri fără nici un liman al părinţilor copiilor şi noi? noi rămânem să privim linia de orizont cu încă o fugă rămasă pe vârful degetelor
cu poftă luăm picăturile fugii gura mereu flămândă le absoarbe tăcut stagnăm într-o culoare sau într-o paletă de culori cu pensulele mereu noi mereu neatinse
pentru că
tabloul se aşterne singur sub tălpile noastre sub palmele asprite de aşteptări ca un nimic prescris şi noi întindem trupurile după o arcuire inutilă de nevoi
iartă-mă - îmi spui zilnic fără cuvinte fără sunete
aşteptări peste aşteptări topite într-o candelă
strigi cerului mamă...
"iubitul meu unde ai plecat
şi unde timpul ne va încrucişa săbiile iar
cu o încercare anume lăsată pe fila albă
unde te-ai dus
când aşteptarea copiilor era încă fierbinte
ai încetat să respiri ai încetat să cânţi
53 de ani am curmat durerile împreună
am mângâiat silabele
înainte de cuvinte
acum ce mai rosteşti ce mai taci
ce mai plângi iubirea mea de taină
în limanul vieţii şi morţii deopotrivă?
eu golul şi sticla rece a fotografiilor
le sărut prin
umbrele luminile revărsate pe chipul tău..."
dor necuprins mamă
necuprins prinde în chingi inima ta blândă
eu copilul nedorit atinge lacrimile obrazul tău
ochii durerii îl prind în plasele
păianjenilor singurătăţii
uite ciobul de gând în care strig prin glasul meu
cu glasul tău
oarbă sunt chinui filele tastele totul poate poate
te regăsesc îl regăsesc pe tata
prins în pumnul tău de iubire mereu clară
larg deschisă oceanului Lui
femeie de piatră unde pleci statica fibrelor tale cântă între vid şi plin
sculptorul încă udă pervazul pentru o promisiune de formă la răspântia ultimelor tale cuvinte
pictorul dansează cu fundalul. te aşteaptă lunecare de culoare prin tâmpla lui iarbă la răspântii de vers în firea poetului
clapă sau sunet în coloana bucuriei creatorului nu nu el crează sunetul sferele din palmele Lui mişcă în sine trupurile gândurilor vii
el simplu le aşterne într-o săritură continuă până la sfârşitul firului de aţă
femeie de piatră devino formă vie devino vers sau poem devino imagine pastelată în toate inimile cuvintelor rotunjite în adâncimile lor ale creatorilor păcăliţi de o umbră
într-o capsulă de viaţă încap:
omul umbrela răsturnată a valorilor
şi iubirile toate adunate într-o palmă de pământ
ea arde neîncetat
ca într-o ultimă respiraţie a naturii
înoată umbră. mereu să înoţi
nu mai poţi să agiţi braţele din vidul plin
al trupului tău iluzoriu
totul în jurul tău te despică
şi lumina îşi închide pleoapele
când soarele pregăteşte alt răsărit
tu ce mai faci, umbră, atunci
scaperi din plinul conturului tău
spargi zidurile cuvintelor
loveşti sensurile să le umpli cu mişcarea ta
mişcarea mea
a noastră
printre porii fini de pre-umbre păcălite de îndoieli
avem ceva în comun
tu-eu eu-tu avem o certitudine:
un cuvânt care te numeşte aşa: umbră
un nume care mă numeşte aşa: ...
în rest totul ne despică
până şi mintea înghite raţionalul iraţionalului
sensului tău al meu al meu al tău
încă o viaţă îmbrăţişează moartea
tu ca o moarte impusă înveleşti iubirea
dezbrac în mine trăirile
ca o copilă costumul de plajă când
braţele mamei ciupesc prosopul
sub ploaia de vânt metaforele dansează
nu te speria. nici un poem nu se naşte
pe nisip. din nisip da
podeaua cântă dragoste ură dragoste durere
saltă bucăţile de hârtie aruncate de tine
când poemul se năştea
ai privit altă palmă
pentru a ta ai rămas orb sculptorule
în cuvinte stai tu şi o fărâmă de univers neatins
nu nu înţelegi. ciopleşti mai departe aerul
cu stângăciile tale
pictorul din tine vine şi aşterne pete de culori
în căutare de arce din curcubeu
e absurdă rotirea asta într-o horă
a unei creaţii necunoscute
şi totuşi este a ta. a ta este bărbat cu ochii
din scoarţa copacilor înrouraţi
acele ceasornicului taie prin tine cale iubirii
şi chiar simt uneori iubire. o iubire de scoarţă
din mesteacănul unui timp
care nu este al meu nici al tău
nici trecut nici prezent
viitor? mă întrebi şi sculptezi mai departe
nu. nici viitor. nu-i văd ţărmul şi culmea este că
nu îmi mai este frică de el
încalecă tu petele acelea şi conturează-ţi ţărmul te rog
am nevoie de certitudini. mă distrează păcălelile
pe care mi le ofer mi le oferi ni le oferim
un pic de gramatică a firii nu strică
din când în când
Anne Marie Bejliu, 24 martie 2015
Albert Gleizes, 1910, La Femme aux Phlox (Woman with Phlox), oil on canvas, 81 x 100 cm, exhibited Armory Show, New York, 1913, The Museum of Fine Arts, Houston http://armory.nyhistory.org/woman-with-phlox/
am visat. încă visez
chiar dacă trupul e treaz iar mintea saltă de nerăbdare se aruncă în gesturi fragmentate
caut caut caut. ceva sare la mine
ceva răsună în lemnul care trosneşte
îngerul să fie
sau demonul învelit într-un punct fără acoperire
sau nu
el se acoperă mereu în falduri mătăsoase
în poleiala cuvintelor pline de lumina neoanelor
sau a becurilor cu filament fragil
râde demonul. îngerul tace
l-am visat
mă împingea cu vârful aripii şi vorbea sau cânta
sau şoptea. habar nu am
m-a trezit telefonul şi am uitat
n-am uitat un cuvânt: colţul
acum stau şi sap printre iluzii acel colţ
de umbră de taină de odaie
în care aerul străzii intră zilnic
sufocă visele
colţ colţ colţ
ştiam că într-un colţ al oricărei construcţii
piatra unghiulară tace cântând sau numai tace
cuminte alcătuire peste care
valuri de praf de timp de nerăbdare trec
acoperind dezvăluind îmbătrânind
visele...
Anne Marie Bejliu, 23 martie 2015
revărsată - într-o pictură cubistă -
treci petreci cu timpul care te locuieşte fără hotare
totul se deschide ca o libertate în cioburi revărsată într-o pictură cubistă
te prelingi pe zidurile propriei sarcini de a te proteja de a proteja pasărea care acum nu mai cântă
ea piuie întruna printre versuri prelung aşternute pe iarbă
tălpile tale calcă în gol cuvintele tu calci tâmplele ei şi oriunde priveşti în tonuri de gri sculptezi natura
lemnul bate ritmul norocului amânat în sine
printre inele regăseşti timpanul pământului
cuib de vulturi încropeşti alergi către marginea unei stânci închipuite
cu aripi de ceară înfrunţi răsăritul uiţi restul zilei în care primăvara a uitat să mai vină
e din plin vară
nu cazi. pluteşti deasupra ta privindu-ţi moartea prin viaţă trecând inocent
ca o secure a metaforei printre necunoscuţii din oglinzile ochiurilor de apă virgină
tati, tati! - strigă fetiţa cu ochii din cărbunele timpului prezent. unde alunecă sacii cu seminţe de gând când omul atinge poalele veşmântului Domnului? în largul libertăţii de a asculta marii treceri ecoul? ea întreabă el priveşte. ea priveşte el demult nu mai răspunde. priveşte tăcut ovalul pământului apoi, pe fătuca stând pe trepiedul cu un picior strâmb. cumva e îndreptat spre stânga dar nu ai cum să ghiceşti. pământul se roteşte ascultător la fiecare batere zbatere de inimă şi în fiecare apăsare de clapă, scrâşneşte roata tuturor morilor de vânt ale trăirilor umanului.
tati, tati! - strigă fetiţa cu ochii din cărbunele timpului prezent. omul mai are trăiri când atinge poalele veşmântului Domnului sau devine pată din culorile timpului fără graniţe din ţesătura unei viitoare cruci a pământului, când Domnul strănută încă un proiect cu erori?
(era să scriu eroi dar eroarea erorilor se năştea sau poate s-a născut demult într-un pumn de seminţe de gând, pe câmpul iluziilor umanului...)
Mulţumesc din toată inima Doamnei Angela Mamier Nache pentru prezentarea profesionistă şi de suflet a scrierilor din acest volum şi Domnului Arpad Racz pentru bucuria de a-mi permite folosirea imaginii creaţiei sale în realizarea coperţii volumului.
---------------------
detalii imagine:
artist: Arpad Racz
Fereastra spre cerul înstelat/ Fenster und Sterne / Tehnică mixtă pe pânză /120/120cm ------------------------- Anne Marie Bejliu - Conversaţii patetice, melancolice, lucide despre veacul trăit
Epistolele elegiace ale prolificei autoare Anne Marie Bejliu încep cu acest Motto: "Numai echilibrul între evidenţă şi lirism ne poate îngădui să avem acces în acelaşi timp la emoţie şi claritate." Albert Camus în Mitul lui Sisif (1942) Diverşi scriitori au salutat talentul indiscutabil al unei autoare care scrie precum respiră, din toată inima şi din tot sufletul.
Doamna Iolanda Malamen în prefaţa volumului “Geometria sufletului”, spune: “ În Stare 19, ruga către Divinitate este impregnată de smerenie, luciditate şi concentrare spirituală. Lumea palpabilă în care se consumă trăirile e o iluzorie libertate, ce se vrea înlocuită de dorinţa irepresibilă de-a fi cât mai aproape de Creator. Umilinţa sublimă şi roditoare capătă valoarea unei frământări cosmice, iar greşelile omeneşti au dimensiunea unui cuvânt care trebuie remodelat.... Poezia ei trăieşte prin propriul sânge, prin circumscrierea fiinţei la tumultul existenţei. Experienţa de viaţă e un dar care-i deschide autoarei drumul confruntărilor cu sinele. În multe dintre poeme transpare vocaţia mistică.”
Despre volumul „Firava Dansatoare” s-a exprimat doamna Victoria Milescu - Revista Sud :
“Deşi structurată pe şase părţi, cartea are o curgere fluentă, neidentificându-se diferenţieri esenţiale de la o secţiune la alta, autoarea încercând să creeze doar nişte praguri ori trepte de lectură a unui material liric destul de abundent în cazul unei cărţi de poezie. Pe întregul parcurs, se observă o atitudine senină, de înţelegere, a propriului destin prins în uriaşul angrenaj al naturii, cu miracolele ei pe care le acceptăm cu uimire şi în faţa cărora ne apărăm tot prin uimire, fie că e vorba de miracolul iubirii, fie că e vorba de miracolul morţii. De aici o salutară înclinaţie spre reflecţie, spre pătrunderea în resorturile mai adânci ale lucrurilor şi întâmplărilor ce par la prima impresie insignifiante”.
Dificil de clasat într-o categorie literară fixă, autoarea încredințează o maree de gânduri care o conduc la un gen pe care l-am putea califica drept de epistolar elegiac : “Lacrima pământului înrobeşte. Lacrima dimineţilor libertate dăruie... Nimic din ce este azi nu mai este. Odată pomenit a trecut. Azi este deja un ieri. Numai răsuflarea secundelor rămâne în tâmplă, restul fuge odată cu strănutul. Candela lotusului stă de veghe lacrimii pământului, până la deschiderea celei de a o mia petale albe.” Termenul epistolă provine din latinul epistola însemnând o scrisoare, corespondență dar, într-un sens mai larg, el desemnează un scurt tratat de filozofie, ori religie, expus sub forma epistolară : « Toate florile minei aruncă sensurile în aerul viciat al vieţii. Din poarta graniţă între a fi şi a înţelege Înaltului trăinicia, poetul priveşte diamantele prelucrate vicios, pe buze cu şoapta înfioratelor treceri... Uită pasul spre dincolo de Poartă şi rostirea lui "a avea". Lasă pradă luminii, fiinţa sa. Drumurile nu încetează din a colbui versul. Rămâne singură, metafora să-şi lunece trupul de foc printre oasele cuvintelor fără vlagă. Alăturate sau nu zborului fiinţei, aripile definesc fărâma de speranţă. Zborul rămâne zbor dincolo de cuvintele nerostite ». Această formă de exprimare îi permite autoarei să se exprime într-un discurs liber (spre un "interlocutor" absent, ori abia ghicit printre rânduri) despre aspecte sociale ori morale ale existenței. O adiere de rugăciune spre Divin de a-i ierta trăirile, curajul sau bine spus încercarea insistentă de a se întoarce la ceea ce a fost dintotdeauna, conduce spre o vagă undă de culpabilitate în fața atâtor așteptări, iluzii pierdute, dar asumate. Autoarea are un ton cu efluvii lirice evidente, elegiace, sensibilitatea este exacerbată până la darul profeției, devine o Casandră, cea care anunță oamenilor veștile amarnice: « În mine azimă creşte şi spovedania orbului răscoleşte prezentul într-un pridvor plin de vrăbii. Una mi-a furat de pe umăr castelul de nisip în care, un scaun gol trosnea aşteptare pentru un viitor mai bun. Gândesc arderi nesfârşite într-un cuptor numit Poezie, printre culorile furtunilor nenăscute. La răscruce, o pâine fierbinte aşteaptă umbra flămândă... » Anne Marie Bejliu privește spre trecut, prezent și viitor. Cultura îi dă ocazia de a viza antichitatea, cristianismul, lirismul, erudiția, interiorul și exteriorul sufletesc, reculese într-o chilie unde se atinge extazul mistic - punte unde autoterapia prin scris se exercită, atinge sublimul : “ Frângere a umanului într-o capsulă de prostie să fie? Pedeapsa vine înmulţită mereu cu fiecare infinit finit, când ochii nu mai privesc zarea ci acel înapoi umbrit. Acum liniştea vrea să se aştearnă... Vioara arcuieşte sunetele. Pielea mi-o simt împăturită. Revăd trupul chircit. Îl las să-şi destindă celulele. Muzica lunecă prin arterele timpului pe care-l trăiesc acum, mereu acum… Saltă trupul în acoladele vieţii. Tresare umbra, tresar suratele ei. Cel mai uşor mi-ar fi să mă prind în hora lor nebună, să văd care dintre noi se prăvăleşte sub tălpile celorlalte. Umbre, umbre, umbre... şi... eu…” Autoarea are o sete vie de cunoaștere a lumii, aspiră la o lume ideală, fiind frustrată de insuficiențele realității concrete, practică un elan petrarchist, aspiră la perfecțiunea spirituală între umanism și cristianism: “ - Să-mi reînvăţ urcuşul - Creşte-mă, Doamne, în vârtejul liniştii Tale, să uit furtunile. Din când în când, aşterne-mă sub Talpa Ta, să-mi reînvăţ urcuşul. M-am lăsat purtată de apele umanului apoi, în cuvântul scris, am lăsat prea multe pietre eu-rificate să-mi sufoce harul. Lasă-mi, Te rog, o stea în mijlocul Tălpii Tale, să-i privesc strălucirea, de câte ori legăn înnegurările, în gândul absurd al plecării “.
Poeta desfășoară de-a lungul acestui volum dens un fel de angajament cast de a se izola de lume, consacrându-și viața singurătății, poeziei şi reflexiei. Aspiră la liniște, se autoconstrânge de a-i fi suficient să scrie; cărțile, natura sunt pentru ea momentele cele mai fericite ale existenței, Omul fiind labil, întreținându-I o dorință insuportabilă de dragoste care nu-și poate găsi o soluție. Autoarea se refugiază într-un fel de onirism, are ceva din temperamentul femeilor trubadur care au existat în Evul Mediu, la curţile senioriale. O apropie de acestea un anumit feminism, un dispreț pentru Alesul care se lasă așteptat, incapabil de a întreține miracolul iubirii. În egală măsură autoarea se apropie cu uimire de angrenajul universului, fie că e vorba de viață ori de moarte. De aici, o salutară înclinație spre reflecție, spre pătrunderea în resorturile mai adânci ale lucrurilor și întâmplărilor ce par la prima vedere insignifiante. Voltaire a adus genul epistolar la strălucire, în acest sens, genul devine pretextul de a exprima curajos manifeste politice ori diverse forme de proteste, sau convingeri intime. Autoarea dovedește și o bună cunoaștere a anumitor texte ale Noului Testament, unde diverse Epistole (ex. Apostolul Pavel către comunitățile creștine) pot fi o direcție care convine autoarei, în căutarea unui salut al sufletului profet. O citez : “Un salut prelung, respectuos acord dogmelor, pentru a mă elibera. Apoi, fruntea şi inima, şi sufletul mi le las să ardă în altarul curat al păgânilor, râzând de mine într-un hohot al copilăriei rămasă pe banca aşteptărilor cu cireşe în urechi. Când am crescut, ea, copilăria, mai avea un ultim sâmbure să-l scuipe. L-a scuipat. Pământul l-a primit. A crescut sub fereastra deschisă a sufletului meu un p-om tânăr. Am intrat în trunchiul lui, nu înainte de a-mi plimba palma asprită de frământări, pe trunchiul său”. Cartea are o curgere fluentă, senină pe alocuri, patetică cel mai des, finalurile delectează, adevărate florilegii ale tumultului existențial. Cartea derulează pe un ton convingător, febril de umanism neliniștea unui autor care nu mai este prea sigur de valorile morale ale epocii sale. Platonică, idealizată, spiritualizată și mai ales pură, profeția lirică a lui Anne Marie Bejliu este plină de o amplitudine constantă între greu și acceptabil, între fericiri și nefericiri tragice, între șoaptele eterne și trecătoare ale unei voci copleșitoare, un tsunami de simțiri caleidoscopice elevate.
Angela Nache Mamier - autor franco-român (Frontignan –France), 19 ianuarie 2015
scrisul rotund literele subţiri
bolduire a trăirilor sau adevărata îndreptare a cuvintelor emoţii şi primăvara asta vine acum când
de ce acum de ce mereu în inima unui vultur
numai zborul se întâmplă să fie ardere sau punctul din care
de ce cum şi când se taie statica geometrie a faptelor
totul chiar totul să fie absurd. sunt oarbă surdă mută
şi atunci de ce văzul îmi este ascuţit
de ce auzul se rotunjeşte apoi se prelungeşte
ca o pânză fără aripi până la ecou
îi zgurmă nisipul îi sapă tranşee de metafore absurde
scapă cine poate iese cine mai face un pas şi încă unul
până la marea eliberare
emoţii de primăvară şi tălpile tale niciodată goale
tu minţi vorbeşti despre rouă adevărata lecţie a răului
uiţi să o spui
eşti tiparul celui care celui când celui cum
mereu uită să se înveţe pe sine
declaraţii pe cer în pământ sub pământ
tuneluri ale groazei tuneluri ale vârstelor
şi un doi lângă alt doi tropotind pe glezna iubirii
asta este povestea
banal. frontieră de vârste de copaci de plante
scaieţi în special în care toate cuvintele rămân înfipte
ca nişte capete de umbre neajunse la maturitate
şi tu chiar vrei să mai spun ceva cândva cumva. nu. tac
tocmai acum când scaieţii se urcă pe garduri cu umbrele
le decapitează apoi lacrimile lor de râs
reinventează aceeaşi poveste în care eu greşesc continuând
tu nu greşeşti decât cu încă un salt de sunet
prin trompeta neacordată
aproape poveste. aproape
în cuibul privirilor treze se adună spaţiul odată cu petalele florilor în care formele deschid ochiului geometrii mereu noi mereu complexe împletiri de linii de arcuri în care curcubeul respiră inspiră mângâie irişii însetaţi de viaţă
liber să alegi curburile aerului laşi arcele de timp vegetal să-ţi hrănească inima
este o trecere nicicând absentă a iubirii creatorului pentru arta de a fi de a privi senin cerul ca o umbră bucuroasă mereu de răsăritul soarelui în care trupul ei se prelinge pe zidurile vieţii
să fie oare timpul poemelor scurte când drumurile îşi înghit capetele şi apoi se lungesc până la sufocarea călătorului printre umbre
mă ascund în tihna unei păduri de mesteceni înălţimea îmi taie pasul în sferturi din ce în ce mai ciudat aranjate matematica îşi schimbă culoarea sferelor cercurile reapar le sparg în mine cu migală. reapar
îmi plac mult călătoriile lungi ca un poem prelung care mă îmbrăţişează străpunge volatilizează ca un bărbat pe care nicicând nu l-am întâlnit l-am dorit undeva aproape într-o altă sferă de gânduri de cuvinte gesturi niciodată mărunte
departe aproape ca o învăluire în arcuri de timp sacadat trecând prin paşii mei nesiguri de femeie
prezent în trecut şi iar în prezent scăldat prin cuvintele orbului flămândului însetatului de călătorii
să fie oare vremea poemelor scurtate până dincolo de hotarele adevărului fiinţei care le aşterne sau este vremea mimei şi în scris
pentru ce sălaş ai părăsit cuvântul dintâi şi ultim
punct în viaţa firii
şi unde să te caut pasăre fugită ieri şi azi din lutul
în care-ai uneltit zăgazul
prin astă moarte vie pas de gând
mi-e dor să nu mai fiu un trup batjocorit de oameni
cu toate ale sale gesturi fragmentate
umbre pe ziduri de nevoi
când între mine şi tine totul este iluzoria culoare
reinventată pată dintr-un punct din vânt
sălăşluieşti niciunde şi peste tot uimeşti, tu, spirit viu
uriaşă frică de-a fi departe de pământ
trezeşti în om
eşti baricadă sau simplu hotar de aer
prea viu să-l înţeleg
sau rară ireală definire a nedefinirii mele
aici în colb de gând
linia de echilibru sau iluzia cuvântului bun care te înalţă atât cât să nu mai guşti direct noroiul din mocirla umanului
râzi sau râd... râdem fiecare în turnul de arginţi palmele strânse buzele la fel o cută între sprâncene mai spre ochiul acela ciudat al treilea care uneori coboară înspre inimă dar tu (omul) îl ţii orb
el întrezare între degete de emoţii adevărul ţi-l citeşte cu glas tremurat. îl accepţi şi o iei de la capăt cu iluzia perfecţiunii umane
se traduc din limbile pământului plăcuţe ciudate se înţelege prea puţin se transformă mesajele cerului şi ale subpământului
se cutremură pământul se cutremură geometriile aerului rănit de noi toţi şi de fiecare în parte
iar noi alegem cu ochii ţintă înspre un ideal stupid iluziile
nu ştiu dacă pământul nu a fost cumva otrăvit demult iar acum se joacă pe scenele din cuburi închise ultimele tuşe de minciuni
iar noi privim ţintă idealurile celor plecaţi celor ce vin celor ce suntem
vedem numai şi numai iluziile pe insula mult visată
între timp cuminţi cu migală construim corăbii de hârtie creponată colorată lucioasă care imită lemnul până la strigătul esenţelor vieţii între două forme de pară din sticlă afumată
dacă totul este atât de frumos la început
de ce ajunge totul să te fărâmiţeze să te distrugă
cel puţin aşa crezi în secunda fracturării încrederii tale în certitudinile incerte pur umane
îţi spui oarecum înţelept pentru a nu şterge cu tine
zidurile autoprotecţiei distruse de furtuni:
aşa e datul acelei poveşti
aşa este simbolul ei pe harta încercărilor tale
şi atunci
în ce anume să mai crezi în afara mâinilor Lui
care te adună de fiecare dată din risipiri
când tu chiar vrei să te ridici şi uiţi în orice clipă după final
de otrăvurile care ard încă în tine
şi ard în exteriorul tău atât de frumos pentru a te atrage iar şi iar
să iei de capăt şarpele frisoanelor unor neîmpliniri
unor pigmenţi anume ticluiţi pentru a-ţi fura privirea
acea privire a interiorului superficial
către exteriorul banalităţilor cotidianului abuziv
nu te mai ascunzi. laşi totul să curgă la fel ca lava din vulcan
arde ce arde totul în cale aproape distruge totul în cale
şi totuşi
în urma lui atâtea forme îşi regăsesc liniştea mişcarea viul din ele...
şi tu...
...priveşti mişcarea formelor în care ceramica îţi cântă neîncetat
reînveţi la rândul tău mişcarea
adaugi din viul ei nicicând atins de patimi fabricate prefabricate
patima ei este simplă: în formă să cânte să dezbrace omul
să-l învelească iubindu-l cu bucuria ei
de a fi prin el gând întrupat
din tine curg cuvinte multe cuvinte împrejurul corolelor trandafirilor învrăjbiţi a fi simbol iubirii
nu ştiu dacă şi când ei au acceptat cu spinii şi toate umbrele petalelor să fie închişi într-un tipar ca într-o cutie stupid împodobită cu funde colorate lucitoare
mie îmi plac florile libere împachetate seamănă cu o adunătură de clovni
fericirea de o secundă a bărbatului care oferă masca de bucurie a femeii care uneori priveşte direct în centrul florilor aşteptând darul... celălalt... acel ceva mereu uitat sub hârtiile colorate în nodul fundelor pachetelor realist sau nerealist aranjate abstract nicicând firesc
da. umanitatea a uitat să iubească şi atunci a tot inventat obiecte ca o uriaşă cortină care le ascunde scenografia ieftină
şi atunci întreb: înconjuraţi de atâtea obiecte mai avem vreme
să ne privim să ne atingem cald să ne învăţăm dezvăţăm să ne trăim
unul pe celălalt şi amândoi un unu... din noi născut crescut murit renăscut... punct
(punct de respiro numai la final atunci începe oare iubirea la final)
vreun ecou erou sau certitudine mă atrage către pălăria ta de paie ruptă undeva în vârful principiilor de viaţă
natural că umbra ta calcă umbra pe care încă o mai fac
unei secţiuni de pământ în care
tu ţi-ai înscris mai demult trapezul
sari mereu de la o formă la alta ai nevoie de spaţiu infinit
singur reduci totul la o cruce - propria-ţi cruce
în rest călătoria începe cu tine se termină cu tine
iar mijlocul este sigur că da - cumulul tău de nevoi de ecouri
de strigăte transformate în poveşti
transcriu de zor copilăria adolescenţa pictorului
cândva va sosi şi maturitatea cu plasele pline de legume
îmi va întinde lasciv un morcov
bineînţeles că este un gest nobil nici nu pot spune altfel
lipsa de respect nu mă caracterizează. stop
am libertatea să-l folosesc cum doresc apoi să plec. am plecat.
mulţumesc