---------------------
detalii imagine:
artist: Arpad Racz
Fereastra spre cerul înstelat/ Fenster und Sterne / Tehnică mixtă pe pânză /120/120cm
-------------------------
Anne Marie Bejliu - Conversaţii patetice, melancolice, lucide despre veacul trăit
-------------------------
Anne Marie Bejliu - Conversaţii patetice, melancolice, lucide despre veacul trăit
Epistolele elegiace ale prolificei autoare Anne Marie Bejliu încep cu acest Motto:
"Numai echilibrul între evidenţă şi lirism ne poate îngădui să avem acces în acelaşi timp la emoţie şi claritate." Albert Camus în Mitul lui Sisif (1942)
Diverşi scriitori au salutat talentul indiscutabil al unei autoare care scrie precum respiră, din toată inima şi din tot sufletul.
"Numai echilibrul între evidenţă şi lirism ne poate îngădui să avem acces în acelaşi timp la emoţie şi claritate." Albert Camus în Mitul lui Sisif (1942)
Diverşi scriitori au salutat talentul indiscutabil al unei autoare care scrie precum respiră, din toată inima şi din tot sufletul.
Doamna Iolanda Malamen în prefaţa volumului “Geometria sufletului”, spune: “ În Stare 19, ruga către Divinitate este impregnată de smerenie, luciditate şi concentrare spirituală. Lumea palpabilă în care se consumă trăirile e o iluzorie libertate, ce se vrea înlocuită de dorinţa irepresibilă de-a fi cât mai aproape de Creator. Umilinţa sublimă şi roditoare capătă valoarea unei frământări cosmice, iar greşelile omeneşti au dimensiunea unui cuvânt care trebuie remodelat....
Poezia ei trăieşte prin propriul sânge, prin circumscrierea
fiinţei la tumultul existenţei. Experienţa de viaţă e un dar care-i deschide autoarei drumul confruntărilor cu sinele. În multe dintre poeme transpare vocaţia mistică.”
Poezia ei trăieşte prin propriul sânge, prin circumscrierea
fiinţei la tumultul existenţei. Experienţa de viaţă e un dar care-i deschide autoarei drumul confruntărilor cu sinele. În multe dintre poeme transpare vocaţia mistică.”
Despre volumul „Firava Dansatoare” s-a exprimat doamna Victoria Milescu - Revista Sud :
“Deşi structurată pe şase părţi, cartea are o curgere fluentă, neidentificându-se diferenţieri esenţiale de la o secţiune la alta, autoarea încercând să creeze doar nişte praguri ori trepte de lectură a unui material liric destul de abundent în cazul unei cărţi de poezie. Pe întregul parcurs, se observă o atitudine senină, de înţelegere, a propriului destin prins în uriaşul angrenaj al naturii, cu miracolele ei pe care le acceptăm cu uimire şi în faţa cărora ne apărăm tot prin uimire, fie că e vorba de miracolul iubirii, fie că e vorba de miracolul morţii. De aici o salutară înclinaţie spre reflecţie, spre pătrunderea în resorturile mai adânci ale lucrurilor şi întâmplărilor ce par la prima impresie insignifiante”.
Dificil de clasat într-o categorie literară fixă, autoarea încredințează o maree de gânduri care o conduc la un gen pe care l-am putea califica drept de epistolar elegiac :
“Lacrima pământului înrobeşte. Lacrima dimineţilor libertate dăruie...
Nimic din ce este azi nu mai este. Odată pomenit a trecut. Azi este deja un ieri.
Numai răsuflarea secundelor rămâne în tâmplă, restul fuge odată cu strănutul.
Candela lotusului stă de veghe lacrimii pământului, până la deschiderea celei de a o mia petale albe.”
Termenul epistolă provine din latinul epistola însemnând o scrisoare, corespondență dar, într-un sens mai larg, el desemnează un scurt tratat de filozofie, ori religie, expus sub forma epistolară :
« Toate florile minei aruncă sensurile în aerul viciat al vieţii. Din poarta graniţă între a fi şi a înţelege Înaltului trăinicia, poetul priveşte diamantele prelucrate vicios, pe buze cu şoapta înfioratelor treceri... Uită pasul spre dincolo de Poartă şi rostirea lui "a avea". Lasă pradă luminii, fiinţa sa. Drumurile nu încetează din a colbui versul. Rămâne singură, metafora să-şi lunece trupul de foc printre oasele cuvintelor fără vlagă. Alăturate sau nu zborului fiinţei, aripile definesc fărâma de speranţă. Zborul rămâne zbor dincolo de cuvintele nerostite ».
Această formă de exprimare îi permite autoarei să se exprime într-un discurs liber (spre un "interlocutor" absent, ori abia ghicit printre rânduri) despre aspecte sociale ori morale ale existenței. O adiere de rugăciune spre Divin de a-i ierta trăirile, curajul sau bine spus încercarea insistentă de a se întoarce la ceea ce a fost dintotdeauna, conduce spre o vagă undă de culpabilitate în fața atâtor așteptări, iluzii pierdute, dar asumate.
Autoarea are un ton cu efluvii lirice evidente, elegiace, sensibilitatea este exacerbată până la darul profeției, devine o Casandră, cea care anunță oamenilor veștile amarnice:
« În mine azimă creşte şi spovedania orbului răscoleşte prezentul într-un pridvor plin de vrăbii. Una mi-a furat de pe umăr castelul de nisip în care, un scaun gol trosnea aşteptare pentru un viitor mai bun.
Gândesc arderi nesfârşite într-un cuptor numit Poezie, printre culorile furtunilor nenăscute. La răscruce, o pâine fierbinte aşteaptă umbra flămândă... »
Anne Marie Bejliu privește spre trecut, prezent și viitor. Cultura îi dă ocazia de a viza antichitatea, cristianismul, lirismul, erudiția, interiorul și exteriorul sufletesc, reculese într-o chilie unde se atinge extazul mistic - punte unde autoterapia prin scris se exercită, atinge sublimul :
“ Frângere a umanului într-o capsulă de prostie să fie?
Pedeapsa vine înmulţită mereu cu fiecare infinit finit, când ochii nu mai privesc zarea ci acel înapoi umbrit.
Acum liniştea vrea să se aştearnă... Vioara arcuieşte sunetele. Pielea mi-o simt împăturită. Revăd trupul chircit. Îl las să-şi destindă celulele.
Muzica lunecă prin arterele timpului pe care-l trăiesc acum, mereu acum… Saltă trupul în acoladele vieţii. Tresare umbra, tresar suratele ei. Cel mai uşor mi-ar fi să mă prind în hora lor nebună, să văd care dintre noi se prăvăleşte sub tălpile celorlalte.
Umbre, umbre, umbre... şi... eu…”
Autoarea are o sete vie de cunoaștere a lumii, aspiră la o lume ideală, fiind frustrată de insuficiențele realității concrete, practică un elan petrarchist, aspiră la perfecțiunea spirituală între umanism și cristianism:
“ - Să-mi reînvăţ urcuşul -
Creşte-mă, Doamne, în vârtejul liniştii Tale, să uit furtunile. Din când în când, aşterne-mă sub Talpa Ta, să-mi reînvăţ urcuşul.
M-am lăsat purtată de apele umanului apoi, în cuvântul scris, am lăsat prea multe pietre eu-rificate să-mi sufoce harul.
Lasă-mi, Te rog, o stea în mijlocul Tălpii Tale, să-i privesc strălucirea, de câte ori legăn înnegurările, în gândul absurd al plecării “.
“Lacrima pământului înrobeşte. Lacrima dimineţilor libertate dăruie...
Nimic din ce este azi nu mai este. Odată pomenit a trecut. Azi este deja un ieri.
Numai răsuflarea secundelor rămâne în tâmplă, restul fuge odată cu strănutul.
Candela lotusului stă de veghe lacrimii pământului, până la deschiderea celei de a o mia petale albe.”
Termenul epistolă provine din latinul epistola însemnând o scrisoare, corespondență dar, într-un sens mai larg, el desemnează un scurt tratat de filozofie, ori religie, expus sub forma epistolară :
« Toate florile minei aruncă sensurile în aerul viciat al vieţii. Din poarta graniţă între a fi şi a înţelege Înaltului trăinicia, poetul priveşte diamantele prelucrate vicios, pe buze cu şoapta înfioratelor treceri... Uită pasul spre dincolo de Poartă şi rostirea lui "a avea". Lasă pradă luminii, fiinţa sa. Drumurile nu încetează din a colbui versul. Rămâne singură, metafora să-şi lunece trupul de foc printre oasele cuvintelor fără vlagă. Alăturate sau nu zborului fiinţei, aripile definesc fărâma de speranţă. Zborul rămâne zbor dincolo de cuvintele nerostite ».
Această formă de exprimare îi permite autoarei să se exprime într-un discurs liber (spre un "interlocutor" absent, ori abia ghicit printre rânduri) despre aspecte sociale ori morale ale existenței. O adiere de rugăciune spre Divin de a-i ierta trăirile, curajul sau bine spus încercarea insistentă de a se întoarce la ceea ce a fost dintotdeauna, conduce spre o vagă undă de culpabilitate în fața atâtor așteptări, iluzii pierdute, dar asumate.
Autoarea are un ton cu efluvii lirice evidente, elegiace, sensibilitatea este exacerbată până la darul profeției, devine o Casandră, cea care anunță oamenilor veștile amarnice:
« În mine azimă creşte şi spovedania orbului răscoleşte prezentul într-un pridvor plin de vrăbii. Una mi-a furat de pe umăr castelul de nisip în care, un scaun gol trosnea aşteptare pentru un viitor mai bun.
Gândesc arderi nesfârşite într-un cuptor numit Poezie, printre culorile furtunilor nenăscute. La răscruce, o pâine fierbinte aşteaptă umbra flămândă... »
Anne Marie Bejliu privește spre trecut, prezent și viitor. Cultura îi dă ocazia de a viza antichitatea, cristianismul, lirismul, erudiția, interiorul și exteriorul sufletesc, reculese într-o chilie unde se atinge extazul mistic - punte unde autoterapia prin scris se exercită, atinge sublimul :
“ Frângere a umanului într-o capsulă de prostie să fie?
Pedeapsa vine înmulţită mereu cu fiecare infinit finit, când ochii nu mai privesc zarea ci acel înapoi umbrit.
Acum liniştea vrea să se aştearnă... Vioara arcuieşte sunetele. Pielea mi-o simt împăturită. Revăd trupul chircit. Îl las să-şi destindă celulele.
Muzica lunecă prin arterele timpului pe care-l trăiesc acum, mereu acum… Saltă trupul în acoladele vieţii. Tresare umbra, tresar suratele ei. Cel mai uşor mi-ar fi să mă prind în hora lor nebună, să văd care dintre noi se prăvăleşte sub tălpile celorlalte.
Umbre, umbre, umbre... şi... eu…”
Autoarea are o sete vie de cunoaștere a lumii, aspiră la o lume ideală, fiind frustrată de insuficiențele realității concrete, practică un elan petrarchist, aspiră la perfecțiunea spirituală între umanism și cristianism:
“ - Să-mi reînvăţ urcuşul -
Creşte-mă, Doamne, în vârtejul liniştii Tale, să uit furtunile. Din când în când, aşterne-mă sub Talpa Ta, să-mi reînvăţ urcuşul.
M-am lăsat purtată de apele umanului apoi, în cuvântul scris, am lăsat prea multe pietre eu-rificate să-mi sufoce harul.
Lasă-mi, Te rog, o stea în mijlocul Tălpii Tale, să-i privesc strălucirea, de câte ori legăn înnegurările, în gândul absurd al plecării “.
Poeta desfășoară de-a lungul acestui volum dens un fel de angajament cast de a se izola de lume, consacrându-și viața singurătății, poeziei şi reflexiei.
Aspiră la liniște, se autoconstrânge de a-i fi suficient să scrie; cărțile, natura sunt pentru ea momentele cele mai fericite ale existenței, Omul fiind labil, întreținându-I o dorință insuportabilă de dragoste care nu-și poate găsi o soluție. Autoarea se refugiază într-un fel de onirism, are ceva din temperamentul femeilor trubadur care au existat în Evul Mediu, la curţile senioriale. O apropie de acestea un anumit feminism, un dispreț pentru Alesul care se lasă așteptat, incapabil de a întreține miracolul iubirii. În egală măsură autoarea se apropie cu uimire de angrenajul universului, fie că e vorba de viață ori de moarte. De aici, o salutară înclinație spre reflecție, spre pătrunderea în resorturile mai adânci ale lucrurilor și întâmplărilor ce par la prima vedere insignifiante. Voltaire a adus genul epistolar la strălucire, în acest sens, genul devine pretextul de a exprima curajos manifeste politice ori diverse forme de proteste, sau convingeri intime. Autoarea dovedește și o bună cunoaștere a anumitor texte ale Noului Testament, unde diverse Epistole (ex. Apostolul Pavel către comunitățile creștine) pot fi o direcție care convine autoarei, în căutarea unui salut al sufletului profet.
O citez : “Un salut prelung, respectuos acord dogmelor, pentru a mă elibera. Apoi, fruntea şi inima, şi sufletul mi le las să ardă în altarul curat al păgânilor, râzând de mine într-un hohot al copilăriei rămasă pe banca aşteptărilor cu cireşe în urechi. Când am crescut, ea, copilăria, mai avea un ultim sâmbure să-l scuipe. L-a scuipat. Pământul l-a primit. A crescut sub fereastra deschisă a sufletului meu un p-om tânăr. Am intrat în trunchiul lui, nu înainte de a-mi plimba palma asprită de frământări, pe trunchiul său”.
Cartea are o curgere fluentă, senină pe alocuri, patetică cel mai des, finalurile delectează, adevărate florilegii ale tumultului existențial. Cartea derulează pe un ton convingător, febril de umanism neliniștea unui autor care nu mai este prea sigur de valorile morale ale epocii sale. Platonică, idealizată, spiritualizată și mai ales pură, profeția lirică a lui Anne Marie Bejliu este plină de o amplitudine constantă între greu și acceptabil, între fericiri și nefericiri tragice, între șoaptele eterne și trecătoare ale unei voci copleșitoare, un tsunami de simțiri caleidoscopice elevate.
Aspiră la liniște, se autoconstrânge de a-i fi suficient să scrie; cărțile, natura sunt pentru ea momentele cele mai fericite ale existenței, Omul fiind labil, întreținându-I o dorință insuportabilă de dragoste care nu-și poate găsi o soluție. Autoarea se refugiază într-un fel de onirism, are ceva din temperamentul femeilor trubadur care au existat în Evul Mediu, la curţile senioriale. O apropie de acestea un anumit feminism, un dispreț pentru Alesul care se lasă așteptat, incapabil de a întreține miracolul iubirii. În egală măsură autoarea se apropie cu uimire de angrenajul universului, fie că e vorba de viață ori de moarte. De aici, o salutară înclinație spre reflecție, spre pătrunderea în resorturile mai adânci ale lucrurilor și întâmplărilor ce par la prima vedere insignifiante. Voltaire a adus genul epistolar la strălucire, în acest sens, genul devine pretextul de a exprima curajos manifeste politice ori diverse forme de proteste, sau convingeri intime. Autoarea dovedește și o bună cunoaștere a anumitor texte ale Noului Testament, unde diverse Epistole (ex. Apostolul Pavel către comunitățile creștine) pot fi o direcție care convine autoarei, în căutarea unui salut al sufletului profet.
O citez : “Un salut prelung, respectuos acord dogmelor, pentru a mă elibera. Apoi, fruntea şi inima, şi sufletul mi le las să ardă în altarul curat al păgânilor, râzând de mine într-un hohot al copilăriei rămasă pe banca aşteptărilor cu cireşe în urechi. Când am crescut, ea, copilăria, mai avea un ultim sâmbure să-l scuipe. L-a scuipat. Pământul l-a primit. A crescut sub fereastra deschisă a sufletului meu un p-om tânăr. Am intrat în trunchiul lui, nu înainte de a-mi plimba palma asprită de frământări, pe trunchiul său”.
Cartea are o curgere fluentă, senină pe alocuri, patetică cel mai des, finalurile delectează, adevărate florilegii ale tumultului existențial. Cartea derulează pe un ton convingător, febril de umanism neliniștea unui autor care nu mai este prea sigur de valorile morale ale epocii sale. Platonică, idealizată, spiritualizată și mai ales pură, profeția lirică a lui Anne Marie Bejliu este plină de o amplitudine constantă între greu și acceptabil, între fericiri și nefericiri tragice, între șoaptele eterne și trecătoare ale unei voci copleșitoare, un tsunami de simțiri caleidoscopice elevate.
Angela Nache Mamier - autor franco-român (Frontignan –France), 19 ianuarie 2015
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu