prieteni buni

copacul a crescut cât blocul
prieteni buni
acum se sprijină unul pe altul și stau
priveau odată jocul copiilor
acum privesc statica umbrelor unor jocuri de roți
manevrele mașinilor
oricum fiecare dimineață le umple privirile cântec
păsările nu-i uită
copacul ramura o lasă pe fruntea blocului
e uriaș și bun
primește toate gândurile pe care fiecare rază de soare a zilei
mă umple de versuri sau fraze
privindu-l uneori de la geamul mamei
alteori de la fereastra mea
din spatele gratiilor albe pe care umbra umanului
mă obligă neîncetat să le las pentru o liniște aproximativă
copacul uneori se înclină
blocului îi mângâie fruntea
cumva în ritmul unei vieți pe care
încerc să o decodific pentru a-mi fi mai ușor să mă ascult

Anne Marie Bejliu, 28 mai 2016

prin gândurile poetului

boncăluiesc cerbii
prin gândurile poetului
el lasă arma albă jos
ridică tâmpla în pumnul obosit
priveşte soarele
salutându-i viaţa şi moartea
deopotrivă
sămânţa creşte neîngrădită
sub căciula de pământ
până când timidă
nou născuta
rosteşte prima culoare cerului
soarele îi sărută fruntea crudă
cu încă un răsărit
în amurg
toate aşteaptă luna
să crească

Anne Marie Bejliu, 28 mai 2016

reiau ideea

plasa de peşti- reţeaua de gânduri
în care rătăcim căutând
închipuitul capăt al gândului primar
pe noi înşine şi rămăşiţele logicii
răsturnate în albia râului de emoţii

râdem privindu-ne chipurile pline
de umbre de nuanţe

şi cerbii, da. cerbii

nuntindu-şi sufletele
după vânătoarea aplaudată de uman

ei cântă
cântă mereu în gândurile poetului

uite că reiau ideea şi atunci
ridic mâinile de pe tastatura tocită
adorm o clipă
apoi
mereu rămân în visul acesta aiurit
în care
cumva mă regăsesc
cumva mă ajut în rătăcire
tac

Anne Marie Bejliu, 29 mai 2016

iris suspect

ochiul şarpelui
îndoiala omului
prins viermele între lumi
iris suspect

unde poţi cerne

nu ştiu dacă mai doresc nici prezentul
iar viitorul...

leagănul leagănă viaţa
omul rupe leagănul
timpul râde morţii
moartea râde vieţii
-------------------
e timpul fricilor
între două mâini uriaşe
tremurânde şi ele la fel
sub acoperişul bolilor sufletului
ca o fiinţă a răului

ei şi eu numai ei
noi? musculiţele din vin
îndepărtate cu scârbă
de unde iubire? de unde frumuseţe?

şi unde poţi cerne făina albă
sau mălaiul pentru mămăliga care
mereu manifestă implozii
ici colo
în punctele neimportante?

e timpul fricilor exprimate răzleţ
pe pagini albe sub acoperişul unui ecran

mai mult decât atât
nimicul
şi schimele umbrelor noastre
acolo undeva
între a fi acum
şi a nu mai fi mâine decât
gânduri speranţe visuri închise
între câteva scânduri
sau plutind deasupra
unui morman de moloz

în scenografie sunetul
este cel al hohotului de râs
al celor care şi acum scutură prin ei
crizele de furie
urmări ale propriilor frustrări

banal. banal pentru
ceea ce se voia a fi visul Lui

Anne Marie Bejliu, 29 mai 2016

când ochiul

o dâră de gând a rămas
pe luciul apei alunecă teama şi privirea
răsfirată între noapte şi zi sapă neîncetat
scoate la iveală rădăcini de copaci
străvechi umbre
străvechi hărţi
cresc şi creşti odată cu ele până când
în tine inelele pocnesc
aştepţi nimicul ca pe un dar uriaş

o dâră de gând se ridică în palma ta
umbra o taie
sfârşeşti scriind sfârşeşti aşteptând
te aşterni sub pasul omului
când ochiul lasă soarelui
deschiderea cât mai largă
tu prinzi în tine o rază şi pleci stând
pe tine cine te calcă atent
cu migala magului care caută izvoarele
prezentului şi trecutului deopotrivă
aşteaptă prin tine
umbrele viitorului răsturnate
copacul priveşte asfaltul
sau nisipul din tine vorbeşte tace
cade sub securea cuvântului nenăscut

o dâră de tine prin gând îmi trece
strănut şi îmi spun spunându-ţi:
să fii sănătos!

Anne Marie Bejliu, 30 mai 2016

peste noi când?

m-am mai întâlnit cu voi
cu libertatea de a te topi printre gratiile
unei colivii mai mult sau mai puţin închipuite 
de privirile disperate ale copilului

când matur te apleci să ridici o piatră
ea se sfărâmă mâncată de cimentul din
învelişul acela pe care fiecare îl depune în
groapa comună a viselor

m-am mai întâlnit odată cu mine însămi
când curgeam printre spinii cuvintelor şi
mai ales mai ales printre
pragurile unei căsnicii închipuite

acum adun inele în ani de zile clipele
sparg lacăte şi codurile se deschid încet încet
şi eu te întreb, omule cu ochi de căprioară
unde mai stăm unde mai fugim de încercări
când ele suntem noi înşine şi braţele lor sunt
ale aceleiaşi caracatiţe

uite hydra cum ne priveşte şi uite coasa cum
cade peste tot ceea ce am iubit amândoi

peste noi când?

când Doamne vei aşterne ploile şi iarba
şi munţii şi vălul acela de senin perpetuu lăsat
să acopere nodurile opintirile paşilor noştri
şi rănile tălpilor cununiilor zdrenţuite de multe ori
de erori? când?

Anne Marie Bejliu, 24 mai 2016

mai departe de lume

pe fiecare creangă a unui copac
zace un cuvânt
şi în fiecare cuvânt
zace copilul unui om în care
viaţa toarnă cu nemiluita metafore 
până la naşterea unui poem

sau a unei poezii
ca o poveste fără hotare
pe care cineva o tot prelungeşte
până la râsul plânsul
ochilor care nu se văd
doar se simt aţintiţi
pe umbra adultului scrib

ca oasele unui verb răstignit
în fiecare zi
într-o celulă anume

de acolo curge pasul
copilului omului
spre mai departe
mai departe de lume
undeva
pe insula aleasă sau simplu
culeasă de memoria filei

Anne Marie Bejliu, 20 mai 2016

când dau frâu liber gândului

rămâi în inima mea
câteodată explodează
şi atunci
simt că eşti viu că sunt vie
peste toate anotimpurile 
caisul uită să rodească
înfloreşte continuu
iar tu...

tu însuţi devii inel
în trunchiul lui

rămânem primăvară
sau primă vară
în inima unui pom
care prinde în umbra sa
sămânţa vieţilor noastre

atunci îmi spun încet
că iubesc
apoi tac înăuntru în afară
pentru a nu-ţi scutura florile
abia convinse de prezent
să rămână albe

rămâi acolo unde eşti
trăieşte-mi iubirea
ca pe o fracţiune de petală
dintr-un anotimp nedefinit
cu ea înveleşte-te
când asupră-ţi pietrele cad
dinspre pământ spre cer

poate devenim rădăcini
poate ne rătăcim

tu trăieşte şi râzi
şi plângi deopotrivă
trăieşte...

Anne Marie Bejliu, 21 mai 2016

cândva s-au întâlnit

sigur s-au împotrivit unul altuia
pentru o clipă
am crezut că sunt incandescenţa lor
peste toate însă
primul pas şi-a spus cuvântul
din toată arderea
a rămas ploaia de trăiri
nicicând materializate în cuvânt

gesturile au rămas aninate
între raţional şi dorinţă
aşa că
am plecat liniştită mai departe
privindu-le cum se zbat
pentru o armonie pe care
nu o pot defini

este un hibrid anume inventat
în care
nu mă regăsesc

au rămas multe lesturi
în sacoşa de piaţă
le duc acum pe taraba nonvalorilor

vor fi disecate de tine
omule cu gândul rătăcit între a fi
şi a pleca la fel ca mine
privindu-ţi arderile
tot ca pe stingerile repetate
din privirea ta
pe care o salut

Anne Marie Bejliu, 19 mai 2016

tu ce mai spui ce mai taci ce mai cânți

poete
nu mai înțeleg de ce atâta zbatere între noi 
de ce în umbre te ascunzi mereu 
reinventând forma în care teatrul se joacă
știu acum că 
scenografiile sunt infinitul din fiecare gest

mă cuprinzi în pumn ca pe o pasăre nebună
sau într-un cuib de cuvinte înverșunate nicicând calde
mintea mea le învelește le răsucește
până la încălzire până la ardere

tu privești din scaunul regizorului calm detașat

poate vârsta poate maturitatea sau numai
saturația de viață te transformă într-un pictor

totuși el, pictorul, se implică arde
scrâșnesc pânzele se frânge penița
în actul creației sau doar al așternerii ei
într-un timp cât un pas de dans repezit

câtă frumusețe și câtă urâțenie,
poete
se naște în noi când iubim

tu ce mai spui ce mai taci ce mai cânți
în orga aceea ca o cruce
prelungind lunecarea firii spre iarbă
spre cer
spre flacăra verde a neliniștilor

poete
nu mai înțeleg de ce atâta zbatere în mine
pentru un pumn de cuvinte întârziate

Anne Marie Bejliu, 18 mai 2016

preludiul unei încercări

preludiul unei încercări
surâde timpului

abrupt se-ndreaptă
pasul cuvântului de început
pe margini fumegă tămâia
presărată pe cărbune

parfum esențe ruga începută
linia de final și scurte
aplecări genunchii
înroșiți în așteptări mărunte

în icoane cad cuvinte rostite
nerostite-nghesuite

și tu peniță tastă ce mai faci pe unde
alergi surprinzi un geamăt
un surâs un cântec?

se-ncalță tălpi de iarbă arse
cu mușchiul fin al verbelor din gând
mișcarea-și lasă-n praguri foamea
tabloul cântă staticii romanțe

pe farfurii din pensule paiața
așterne hrana de culori
pastel pasteluri sau în furtuni senin
lăsat să umple goluri...

prin întrebări prind viața din secure

se rade clovnul zâmbind deșertăciune
orbul penița o înmoaie-n vise
șterge sămânța la final cu umbre

pendulul unei încercări absurde
dansează stânga dreapta prin secunde

și tu peniță tastă ce mai faci de unde
mai scoți încă un buzunar mărunt prea plinul
adeseori uitat în unghiul imposibil

trăiri răzlețe adunate-n pumnii
de răsărit apus amurguri triste
sau vesele imaginate prin otrăvuri

Anne Marie Bejliu, 16 mai 2016

tăcerea eu punctul

să mai îndrept
un cântec
să mai îndrept
o filă

la colțuri râde plânsul
și plânge-n pumni iar râsul
uitat copilăriei, dar
pe-un colț de masă

și scaunul pe care
gândul se năștea încet

firida-n care mama
cu inima curată
din pumnul strâns
sămânța
culorilor lăsa

să curgă pe obrazul
prezentului trecutul
acela-n care tata
trăia trăia trăia

ating prin mine
dansul
acelor timpuri rare

le netezesc cărarea
imaginea seninul
apoi rostesc ”de ce”-uri
nenumărate pline

în golul gol de-acuma
mă scald în fericiri
acele întâmplări
anume prinse-n pânză
pentru a-mi fi leacuri
amarului tristeții
în jocul adormirii

îi spun încet tăcerii:

mai lasă-i chiar o clipă
singurătății cale
atât cât eu îndrept
ecouri simple rare
un cântec sau o filă

jucăm apoi ruleta
cu arma albă-a păcii
devin eu ea tăcerea
tăcerea eu și punctul
în care libertatea
se definește iar

Anne Marie Bejliu, 16 mai 2016

pe tasta puterii, praful

pe tasta puterii
stă praful și un singur cuvânt
așteaptă amorțirea în filă
pe tine te gândesc mereu oricât de lung
este drumul frazei 
oricât de fragmentată îmi este trăirea acum

între două acolade te închid aștepți să-ți las
în colțul de pâine propria-mi foame
de tine rămâne aninată și setea mă doboară
atunci tac și aștern în privire punctul

lasă între noi spațiul legal apoi
apropie-ți tâmpla de vers

nu-i așa că totul devine proză
în tăcerea în care ne închidem

joacă o piesă poate o turlă
eu te privesc și culc un cal peste regină

poezia se naște râzând de noi oricând
oricum oriunde

caută în buzunar atent și spune-mi
câte zdrențe ai găsit din ceea ce visam
că suntem doi

peste tasta puterii, praful

Anne Marie Bejliu, 16 mai 2016

cu gândul la rana unui cais

rana unui cuvânt scris dezleagă inimi
legătura vraciului cântă anume
în punctul în care dansul începe
să-și adune în pumni ritmul

dansatorii leagă dezleagă sărutul poveștilor
între singurătăți și ecoul amintirilor

toc pe toc ridică din colb uitarea pentru că
între fericiri și tristeți stă pavăză poezia
pentru ca viața să lase închisă cutia Pandorei
atunci când iubirile se nasc
femei și bărbați deopotrivă

într-o clapă de pian o coardă de vioară
prea vie și un flaut
pădurea împarte frunze spectatorilor
însetați de frumos

prin orgă prezentul reînvie
umplându-și buzunarele cu iarba abia păscută
de umbrele mieilor cuvântului

cioban fără bardă cuvântul
prinde între sensuri esențele anotimpurilor

tăcerile aleargă libere
între capete de bucurii negândite
trăite până la dezlegarea tuturor
blestemelor din cărțile
alb negrelor prevestiri ale ielelor
de la căpătâiul nenăscutului domn
al inimilor neprihănite

Anne Marie Bejliu, 16 mai 2016

metaforă a îmbrățișării iluzorii

am ajuns să apreciez omul
pentru că știe să viseze frumos

mai știe să ajungă în locuri
aproape interzise momentului
cu acel ceva care îl poartă
dincolo de hotarele strânse ale
pământului în care uneori
devine metaforă a staticului

zboară cu gândul când este treaz
și îi mai zboară sufletul în vis
când nu este prea obosit

de exemplu azi noapte am fost
aproape de o soră primită în dar
acum patru ani

atât de mult m-am bucurat încât
nu m-am oprit deloc din mișcarea de
îmbrățișare a tot ceea ce o definește
pot spune că am devenit
metaforă a îmbrățișării iluzorii

râd. râd pentru că atât demult vroiam
să fiu acolo lângă ea încât
sufletul meu a muncit o noapte întreagă
să-mi împlinească voia

bietul de el știe că trupul este
atât de năuc încât numai dacă
tălpile aleargă sau merg în același ritm
pot ajunge pe fila dorită a vieții
dintr-un prezent/absent în care
aproape departe îmi sunt ființele frumoase

apreciez omul când știe să viseze frumos. da

Anne Marie Bejliu, 12 mai 2016

Carmen Popescu , ție.

paiață ciudată

sunt paiața ideii că exist
joc la ruletă cu gloanțele unei poezii ciudate
și-mi închipui că dansez în roata cuvintelor 
la fel ca arma din mâinile jucătorilor
câte forme de gând îmi sunt

și câte iubiri încap în mine?

mă întreb zilnic pentru că simt sufocare
atunci când încep să-mi gândesc sinele

să mă iubesc să mă accept pur și simplu?

și atunci când voi reuși cumva să și iubesc
întregul care mă definește
unde va avea loc lansarea sau reala cununie
dintre mine bărbatul și mine femeia
amândoi cu ochii din cărbunele aceluiași timp
conturați ciopliți pictați imperfect
anume sau dintr-o eroare născută în
plină emoție a creației
de orbul orbilor
artistul acela pe care noi toți îl numim
Dumnezeu

Anne Marie Bejliu, 12 mai 2016

cât întuneric Doamne

mi-e teamă că-ntre mine și toate-aceste daruri
se va așterne colbul cu brațe de gândire
săracă și tăcută pucioasa întâmplării
în care numai turma mai răscolește iarba
amară sau dulceagă a zorilor târzii

și-n care o fărâmă din încercarea firii
va transforma oceanul luminii Învierii
într-o banalitate sub talpa omenirii
se va întoarce oare cuvântul cel dintâi
să ne mai lumineze adâncul răscolit

sau simpla-nchipuire a înălțării-n ceruri
adânca transformare ne mai rămâne far
în toată-această baltă de erori voite
și nevoite poate pe care lauri punem

mi-e teamă că-ntre mine și sinele curat
se va așterne bruma și ierni nepotolite
mușca-vor iar cu sete. ne va rămâne-un pas

cât întuneric Doamne ne lași acum să cernem
e vina noastră Sfinte și tare-i greu în patimi
să redevii lumină când nu vrei să deschizi
cutia încercării să te ridici din baltă
să umbli drept cum viața te-nvață să încerci

nu știu de-mi este teamă sau doar singură mă sperii
de tot ce mă-nconjoară și mă sufocă-ades
hotarele de pâine uscate par în frigul
din sufletele-aprinse de patimi și dorințe

se împlinește totul cumva se prinde-n umbre răul
când binele se-ntoarce este ucis pe loc

să fie oare lumea atât de ticăloasă
sau nu mai văd eu bine oarbă fiind și-acum?

Anne Marie Bejliu, 7 mai 2016

a mă iubi

a mă iubi pare a fi milă de mine
și atunci iau cu amândouă palmele propriul chip
și-l arunc în vasul alchimic

speranța că se va
schimba ceva și în exterior este slabă
este pierdere de timp toată această filozofie
a schimbării când ea își ia în fiecare zi obolul
din carnea aceea macră a sufletului
face ce vrea cu ea

uneori simt acut cum mă cioplește
distrând probabil zeii adunați cu rânjetul pe buze
în amfiteatrul cunoașterii

alteori plimbă săbiile cioplite din oasele ideilor umanului
desenează în aer cruci
le aruncă ritmat în creștetul oarbei

râd privindu-mă în oglinda emoțiilor trezite parcă
de o poveste care nu-mi aparține
câteodată plâng și privesc în joacă printre gene
luminile culorile și aerul cum dansează neîncetat
speriindu-mi geometriile închipuirii

a mă iubi îmi pare uneori o aberație
totuși este ca un șut pentru un pas înainte
comunicarea o cere
ceilalți tac. mă bucur și merg mai departe
iubind...u...-mă

Anne Marie Bejliu, 8 mai 2016

fără brațe

1

dimineața sufletului
cântecul păsărilor
rugul sunetului

2

rotunjite pietre
geamăna din Dervent cântă
fără brațe golul
îmbrățișare plinul
tăcută trecere

3
trăirea muntelui în mare
peste tot lavă
explozia pietrelor
nașterea literelor
cuvântul Fiului
bucuria argilei

4
fără brațe crucea
gândului răstimpului
în firide omul pruncul punctul

Anne Marie Bejliu, 5 mai 2016