femeia care nu sunt

...e bărbatul

în care sunt.

şi nimic între mine

şi el,

nu aruncă flăcările,

în sacul albitelor oase

ale întâmplării.

suntem,

pur şi simplu,

două turnuri închise.

înveliş nepreţuit

al însingurării,

asumate sau nu,

uneori la pătrat,

alteori

într-un cub ciudat...

din gheaţa orgoliilor,

ne creştem încet

căldura,

în iluzii preţios alcătuite...

latentă stare în care,

felinare de cuvinte

absurde,

lasă lumini stinghere,

în umbrele nopţilor

fără visuri.

de atâta iluzie de zi,

dimineţile se-ncruntă la lună.

când uită să plece...

în scoică

ascund temeri

mai stau s-o ascult

dar teamă resimt

şi nisipuri mă cheamă

râd timpului blând

şi mă rog, nu mai plâng

suflete, stai...

se naşte un gând...

o clipă să gust iar

durerea
o ascult, o trăiesc
şi-nvăţ s-o-nconjor
să devin-redevin
ce ştiu că am fost,
sunt.

odată.


acum,
nimic nu-mi mai poate fura

nici un colţ,
să-l transforme din aur,

în zloată.

suflete rar,
nu fugi,
nu cobor
rămân, urc
pe-altă treaptă...
şapte trepte

din nouă
am trecut

frământând
o stâncă din aurul verde
în mine ascult acum
săgetând
dorinţele toate

în lumini scut

trecând
prin arcuri de gând
vreau
cunoaştere.
mi-e galben în suflet,
mi-e verde în piept,
mi-e albastru
şi alb deopotrivă.
în roşu mă scald
cât sunt pe pământ
dar ţintesc mereu

spre albastru
auriu va veni
când voi ştii cine sunt
pân' atunci

urc mereu printre creste
caut poteca
şiroaie curgând
iubesc apele fine terestre
încercări mă doboară
mai râd sau mai plâng
dar mereu surâd

într-un clopot
aud toaca

în palmele sfinte

nu mă-ntorc


ascult.


tac.


iubind.

mă leagă timpul de rădăcini nefireşti

de strănutul răului peste nimicul pământean

ce-mi sapă bucuria fiinţei de a fi zbor

şi râd timpului cu întrebări şi răspunsuri aşteptate

şi gol se întâmplă şi apasă profund cu bocancul mărunţişurilor

şi aştept...aştept răsăritul sufletelor din cadranul prea încet rostogolit în lumină

mereu răsucit spre tenebrele mult mai atrăgătoarelor iluzii

şi râd, şi plâng deopotrivă clipei

mă încearcă - îmi spun mereu...

mă arde încet fulgerul necunoaşterii dar ştiu...

ştiu că odată sinus şi cosinus se întâlnesc pe o tangentă a frumuseţii şi încep călătoria spre centrul de foc al voinţei

şi râd. şi plâng.

căutând mereu bucuria Dulcei Sărutări...

a seninului din privirea sfinţilor ce-şi lasă aşternută înţelepciunea şi Calea în ferestrele către Înalt

pline de culorile pline, de esenţele culorilor şi sunetelor Glasurilor

şi râd, şi plâng deopotrivă...

durere, amăgire, dezamăgire...devin armăsari ai timpului focului în care ard pururi

lesturile

aştept legănarea blândă în leagănul scoică

al unui timp fără paşi,

fără nuanţe...

doar Alb într-un curcubeu al Adevăratului Cuvânt...