omu-i simplu cuget

ard clipa pe ape
în geometrii aldine

odată pasul cântă
fiinţa-n colb coboară
şi se ridică umbre
călătorii pornesc
a-mi fi strigare-n moarte

şi-n viaţă încropesc

spiralele nebune
din maci de gând dormind

te chem iar răsturnare
valorile-mi sunt calde
esenţe de-nceput

şi-n fiece petală
mă regăsesc gemut

cernută-mi este umbra
prin site dense grele

pe palmele-ncercării
păşesc adesea oarbă

când mama reînvie
după o scurtă moarte
reînţeleg că-n viaţă
spre bucurie curg

din fericiri minciuna
se scurge ne-ncetat
şi-atunci las totul baltă
în ăst pământ otravă
cu oameni goi în sine
şi-aleg nou început

de fiecare dată
blocaje-şi reîncep
dansul nebun de iele

mi-e frică-apoi iar calmul
se-aşterne-n fire drept

trăieşte, mamă,
pasul acesta care
ne frânge

trupul între braţe
adesea ţi-l voi strânge

iubirea asta doare
şi-acel azi îl trăiesc
mereu cu spaima-n suflet
că omu-i simplu cuget
ales să umple spaţiul
şi colbul drumul cerul

i-un trecător ascet

Anne Marie Bejliu, 25 iulie 2016

în toată această nebunie a vieţii

îmi las păianjenul gesturilor
să ţeasă
când cred că s-a terminat
privesc spre gânduri
dincolo de marginile
materialului

în el rotesc mâinile
descriu cercuri largi care
o iau la fugă odată cu mine

prinzându-mă
cu musca pe căciulă
o muscă a valorilor negândite
zuruie timpul
despre care se spune mereu
că nu există

parcă-i musca parcă sunt eu
încercând să-mi rostesc numele
prenumele
şi atunci

în toată nesiguranţa
crescută de niciunde
mă prind zdravăn
de propria mască
şi zâmbesc

aproape nimic nu se întâmplă
totul roieşte în jurul meu

singur păianjenul gesturilor
ţese
şi ţese
pânza viitoarelor aure
ale încercărilor

şi mai ales

pânza tuturor alegerilor
pe care le voi face
prea devreme
prea târziu
sau la vreme
ridicându-mi din praf
mâinile
spre cer

Anne Marie Bejliu, 26 iulie 2016

clipa cuvântului dintâi

împiedicată să mai dureze
clipa cuvântului dintâi
reînvaţă să bată clapele pianului
pe urmă va şti să chinuie timpanele trecătorilor
de fapt, acelaşi eu 
privind oglinzile înşirate deasupra unor principii
pe care le amuşin şi simt cum
mucegaiul le-a atins tâmplele învechindu-le

nu vreau să le schimb
pentru că în ele stă
sămânţa acelui "mereu prezent şi nou"
pe el îl doresc iar viu şi atunci
absorb toată vechimea principiilor
aşezate prin nişele peşterii
pe care o numim subconştient

şterg de praf propria-mi gândire
şi năucă mă îndrept spre altă poartă
fiecare treaptă îmi sărută tălpile goale
cu muşchiul unei inimi pe care o cunosc
dar nu-i aud bătăile mereu

şi ştiu că pierd şi ştiu că mă pierd
risipindu-mi propria-mi inimă
pe sub tălpile oamenilor indiferenţi...

împiedicată să mai dureze
clipa cuvântului dintâi
mă absoarbe nerăbdătoare
reînnoindu-mi bătaia inimii
adăugându-i încă o bătaie
încă un tril
al adâncurilor subconştientului

liberă să cânte
clipa cuvântului dintâi
îmi plimbă în privirile uimite
imaginea tatălui a bunicilor a băieţilor mei

lasă drept urmă a trecerii ei
un sărut în cruce adânc inserat
chipul mamei

mama surâde când îi citesc
şi uneori nu îi citesc
dar surâsul ei se păstrează
şi umple spaţiul până când
întoarsă în uterul cald cu toată fiinţa
o îmbrăţişez ca pe un copil

Anne Marie Bejliu, 26 iulie 2016

şi-mi amintesc mamă

că nu mai vreau nimic strălucitor
în afară de zâmbetul tău viu mereu viu
că nu-mi mai doresc decât
să te văd în viaţă vorbindu-mi
să nu ajungi să-l imiţi pe tata care
după ce pocneşte mobila îi aud glasul
şi îi simt mângâierile

mângâie-mă, mamă, mângâie-mă
de câte ori privirile noastre
împletesc tăcut
nerostiri atât de puternice încât
pereţii dormitorului tău
ajung să fie adevăratele străluciri
ale vieţii unui prezent în care
mi-e tare frică de
singurătatea copilului care
încă mai sunt şi voi mai fi
gândindu-vă inimile
înţelepciunea
frumuseţea de părinţi pe care
cu bucurie i-am primit în dar
acestei vieţi

şi-mi amintesc mamă
să te aud dublu acum
pentru că
pun deoparte mereu
pe raftul bibliotecii spiritului
săruturile în cruce
ale chipurilor voastre blânde

Anne Marie Bejliu, 27 iulie 2016

mi-am amintit mamă

să las dincolo de orice gând
ceea ce vrei să fac
acum există timp
faţă de acel prezent în care 
nu-mi vei mai cere nimic
şi pereţii îşi vor lovi frunţile
şi uşile nu se vor mai deschide
cu mâna ta
ca un clopot cerul
mă va prinde sub el
şi-mi va sparge gândurile
unul câte unul
acolo voi şti
că e adunat tot dorul de tine
şi-mi vor creşte urechile lungi
lungi de tot ca la măgari
aşteptând nimic sperând nimic

ridicându-mă în vârful picioarelor
să te privesc acolo,
la fereastra
unde-mi închipuiam copilă fiind
că stau cei plecaţi la ceruri
şi ne privesc printr-un abur ciudat
şi mimează că vorbesc
şi gesticulează

iar noi indiferenţi

ne vedem mai departe
de treburile momentului
care de fapt este
o absurdă repetiţie a nimicului
cu gesturi ale unor roboţi
uneori romantici
alteori aspri
ucigându-şi visele unii altora
râzând cu mâinile pe burţi
pe oase
pe viaţă pe nimic

Anne Marie Bejliu, 27 iulie 2016

zeu nezeu

zeule nezeu
loveşte o clipă aripile păsării
apoi spune-mi
dacă mai crezi că meriţi gloria

pe fiecare latură a cărţii tale
câte o filă stă să fugă
ce ai acolo zeule nezeule
sau poate că fiecare filă din cartea
unui zeu nezeu
este întruchiparea propriei fugi
spre nimic
spre înaltul unei bălţi
spre niciunde

zeul nezeu
înghite
jumătatea goală a paharului
pe cealaltă mi-o întinde
graţios
îmi spune să fiu fericită
şi pleacă
alături de ultima filă
a cărţii lui

Anne Marie Bejliu, 28 iulie 2016

ceai de salvie

câtă slavă şi cât ceai de salvie
încarcă amarul
din versurile poemului vieţii
te arunci omule sandwich printre maşini
sau pe marginea unui trotuar banal
acolo toţi privesc literele ca nişte orbi
mecanica gândirii stagnează între a fi şi
a rămâne în sistemul de roţi dinţate
pe care cineva le tot împleteşte
într-un carusel al nevoilor nicicând împlinite

o păcăleală continuă
stă în penelul pictorului orb
sau poate că nu acolo
ci în dalta unui chior numit de multe ori om
alteori văzut de ceilalţi chiori câine de pripas lângă
gardul viselor neîmplinite
urma să crească - povestea pasărea cu ochii
din cenuşa imperiului frumosului

a crescut apoi a căzut
la prima încercare de zbor

cândva va prinde avânt şi va lovi cu ciocul
norul acela uriaş negru dens
al gândirii omeneşti

poate că atunci soarele va izbucni
în toate nervurile pământului
nemailăsând firidele peşterilor
să întunece cuvântul dintâi

omul sandwich sare din baltă în baltă
dansând odată cu literele de pe cartoanele aripi
se păcăleşte că este liber. zâmbeşte mulţimii
trecătorilor prin viaţa lui
cu o metaforă

Anne Marie Bejliu, 28 iulie 2016

Notă: "Salvia (Salvia officinalis) însemna în latină „vindecătoarea” sau „salvatoarea”, ca una care, într-adevăr, dăruieşte viaţă lungă şi „salvează”, mântuieşte de boli. "  

ce contează definirea

tălpile tale mamă
răstoarnă continente de gânduri
şi de câte ori îmi zâmbeşti
picur rouă de pe frunzele acelea pe care
nici eu nu le văd
oarbă le pipăi gândindu-te în metafore
apoi scriu şi scriu cu lacrimile tale
pe fila ascunsă în inimă
ilizibil scris este numele tău
şi sfinţenia gesturilor mă cuprind

odată te simţeam atât de departe
încât strângeam braţele îmbrăţişându-mă
căutându-te în mine
te găseam regăseam atât de aproape
încât obrajii mi se îmbujorau
de ruşinea tăcerii în care mă cufundam

cumva reuşeam să te absorb iar şi iar
în mine iar acum
frica aceasta organică îmi mănâncă din clipe
repede repede
ca nişte poante de balerine obosite care totuşi
păstrează ritmul alert al operei în care sunt
şi eroine principale şi fundal pentru fracţiuni
de scene pline de emoţia sunetului

câte sunete mamă recunosc din acele clipe
şi acum
mă uimesc singură cât de naivă eram
să cred că eşti prea departe
pentru a te cuprinde
pentru a-ţi cuprinde chipul
pentru a te simţi deplin
cu toată iubirea asta pe care cred că
nu o voi putea defini niciodată

dar ce contează definirea
când o trăiesc
te trăiesc intens
în fiecare secundă
acum
ce contează?
ce contează...

Anne Marie Bejliu, 28 iulie 2016

precupeaţa nimicului

încă un vis! încă un vis!
strigă sângele
oxigen! oxigen!
strigă orgoliul măsurând bătăile inimii
când
clovnul mişcărilor păcăleşte trupul
cu încă o ameţeală
peste toate ropotul de aplauze se întinde
ca un burete prea moale
întins până la rupere
alege o formă oarecare
dispare sub mucegai
răsuflă uşurat
izbuc de gânduri prăvălesc porţile
stagnarea pleacă legănându-şi şoldurile
ca o precupeaţă a nimicului

Anne Marie Bejliu, 29 iulie 2016

tată tată tu mai plângi? eu mai cânt?

umbrela de roade
se-adună încet
când spiţele
cad pe pământ

ca o cruce
prind braţele strâns
te caut
alerg să te întorc
iar acasă...
--------------
pocnesc lemne-n scaune
şi-n mesele reci
golul golit de minciună apasă

orgolii se sting
cânt. tu atingi ceru-ntreg
şi aripi primeşti zbori
printre cele cereşti

departe îmi eşti aproape îţi sunt
când totul devine secetosul pământ

totuşi aud
totuşi cresc
totu-i gând

mă trezesc iar adorm
îngeri rostesc numele tău
tată blând tată sfânt

prin dor sunt liberă
Doamne-n cuvânt

mi-e dor să te strig
mi-e dor să îmi cânţi
mi-e dor să fiu copilă prin vânt

pasul tău să-l cuprind
să-l sărut

tălpile goale să le prind
într-un punct

să te-opresc
să te las să ridici trup nătâng?

tată tată tu mai plângi? eu mai cânt?

câte sunete oare mai curg
spre pământ

inima bate
gând culegând

mi-e dor de tine
tată blând tată sfânt

Anne Marie Bejliu, 29 iulie 2016

omul uită să privească

caverna timpului
răsuceşte frunze de tutun
pentru bătrâneţea ei mereu prezentă

cineva ridică tălpile spre cer
şi se declară zeu
printre nezei metaforele curg
la fel ca berea
înspumate încinse de rostiri inegale

caverna timpului se întinde
sub pământul pe care tălpile goale
niciodată nu calcă privind roua
numai literele le privesc
le strâmbă anume
pentru a putea visa drumul drept

din caverna timpului
uriaşul priveşte rânjind anotimpurilor
verile exagerează toamnele
şi-au uitat menirea
iernile prind chipul verilor
numai primăverile parcă au rămas
neatinse
când şi când cineva
presară zăpadă peste boboci
soarele râde şi îi deschide
omul uită să privească...

Anne Marie Bejliu, 29 iulie 2016

absorbi şi eşti absorbit de verticalitatea unui copac

să simţi cum curge prin tine
verticalitatea unui brad bătrân
să te aşezi în poziţia fătului
pe covorul de frunze
de la rădăcina lui
după ce l-ai îmbrăţişat şi
i-ai sărutat scoarţa
mulţumindu-i

iată bucuria bucuriilor
dincolo de clipa aceea în care
mamă fiind
simţi pentru prima oară
cum colostrul ţâşneşte
spre buzele
înfometate şi însetate
ale puiului tău

devii pe rând mamă şi puiul
abia intrat în viaţă
lăsând acei paşi nevăzuţi să-ţi umple fiinţa
------------
ca un vis nedefinit
verticalitatea copacilor
mă umple şi acum gândindu-i

Anne Marie Bejliu, 21 iulie 2016

rămas bun

s-au atins două umbre de vis azi și când am crezut că erau ale mele. numai cât am gândit au dispărut.
da. nu am voie să devin posesivă mai ales vizavi de vise. ele fug oricum, ca o femeie terorizată de controlul obsesiv al unui bărbat.
sună telefonul. vocea ridicată dărâmă ziduri materiale, apoi ridică ziduri imateriale. femeia își strânge speranțele la piept și pleacă. la fel este pentru un bărbat iubitor. da. există și așa ceva.
chiar mă bucur când aud povești frumoase, în care sigur nu voi fi personaj, dar privesc și privesc în neștire căldura lor. nu, nu mai tânjesc. pentru că.
cândva am pus punct în inima mea iluziilor și adaug mereu cu ajutorul oamenilor, alte și alte puncte,
ca o poartă, atunci când luna plină dispare, o fotografiez, apoi începe să plouă mărunțel la munte, ca acum.
apropo... îmi era atât de dor de munte încât, ieri am sărutat pe furiș o stâncă și doi brazi. parcă a reînflorit ceva în inima mea. cât un fulger am simțit că m-am întors undeva, de unde plecasem de multă vreme. o iau de la capăt. fără tine, om, fără umbre, cu mine însămi, prin mine mereu.
respir și asta mă liniștește. respir munte, particulele bucuriei tămâiei, când afumă un mormânt proaspăt cu esențele vieții.
pentru mine, tu ai murit, omule cu minciuna stindard. păstrez din tine frumusețea, atât cât ai dezvelit-o cu adevărat, dincolo de minciuni. dormi în pace, omule, dormi...

Anne Marie Bejliu, 21 iulie 2016

atunci ştiu că vei lăsa înălţarea

uneori mă agăţ de textura filelor cărţii
alteori rămân aninată de litere
de cele mai multe ori devin eu însămi cartea
şi mă anin de mine însămi
căutându-mă
printre puncte fibre de lemn
din crucea asta densă în care mă aflu şi merg
fărâmele eului lucesc straniu
le las acolo să înveţe zborul când
voi cere iar dreptul la plecare spre niciunde
oricum spre mine însămi
spre Tine Doamne
încă nu Te cunosc
Te voi cunoaşte
şi abia atunci ştiu
că vei lăsa înălţarea să-mi fie cale vie
să-i înţeleg esenţa

Anne Marie Bejliu, 16 iulie 2016

Nino Orlandi

Victor, clovnul din mine (fragment)

Am privit gândul suspendat de pleoapa cuvântului şi-am lăsat clovnul să-şi facă de cap cu inelele, punctele, farfuriile, cuvintele nenăscute şi mai ales cu acea scară a lui Escher pe care urc mereu către niciunde, căutându-mi fiinţa. Cuvântul se mai rătăceşte printre gene, prin el însuşi încolăceşte sensurile, pe care Victor le adună ca pe fructele unui pom atât de roditor încât şi el ajunge să râdă fără a se mai preface, fără a mai mima bucuria. În acele clipe mă simt iar copil la sânul mamei, primind pentru prima oară laptele pe buzele însetate şi flămânde...

În aşteptarea cuvântului, mă copleşeşte resemnarea, ca o comodă atitudine de simpatie pentru ceea ce întârzie adesea: acel al treilea punct pe care niciodată nu-l văd. Îl percep că ar fi liantul între valoarea mentalului uneori sub nivelul propriilor aşteptări sau poate că îl folosesc eu sub aşteptările spiritului şi se produce fisura din care ţâşnesc frământările şi sensibilitatea aceasta exagerată care îmi pare absurdă în multe situaţii de viaţă. Pe ea nu reuşesc să o cuprind în hamul poate prea lung pe care încerc să-l folosesc. Mă răneşte adesea când caut ceea ce de fapt sunt conştientă că nu pot găsi în exterior, mai ales la oameni. Rar când dau peste comori de suflete, de inimi, de minţi care tac atât de mult încât, nici ele nu reuşesc să se cunoască destul pentru a începe jongleriile.
De câte ori mă apucă disperarea şi încep iar şi iar să caut căutându-mă, privesc un foc imaginar, iar pe mine însămi, ca pe o cavernă în care, sălbaticul suflet mă aşteaptă să-mi dăruie lesturile arderilor lui. Acolo îl văd pe Victor jucând între mâini inelele copacului vieţii. Unele au rămas incomplete dar el le meştereşte şi reuşeşte să le completeze. Simt intens acea prelungă fază a alipirii capetelor, mai ales când în mine se trezeşte nevoia de a-mi muşca începutul şi sfârşitul, cu bucuria nebunului conştient că boala lui este de fapt o formă de autoprotecţie împotriva lumii, real ameţită de propria-i inferioritate în faţa naturii, în faţa Domnului. Muşc iluziile şi realitatea până când îmi regăsesc liniştea, echilibrul, claritatea gândirii şi ajung să văd, lăsând pleoapele să cadă pe lacrima clovnului din mine, cum floarea inimii îşi deschide larg petalele, trimiţându-mi impulsuri clare că ea vrea să o protejez, să o deschid numai şi numai în faţa ferestrelor în care dumnezeirea îmi deschide portaluri din ce în ce mai largi, mai bogate, mai simple.
Victor reuşeşte mereu să construiască lumini spiralate prin care mă plimb, când gândirea îşi caută claritatea. Dar asta numai când el priveşte cerul prin centrul florii inimii întregite.
Victore, Victore, câte peşteri mai străbaţi până când mă voi regăsi?

Anne Marie Bejliu, 11 iulie 2016

femeie, tu

femeie,
tu ai înghiţit caverne
de cuvinte
el lasă-n sine
toamnele să crească
şi printre veri
adună ploi nevinovate
le strânge-n saci
grămezi de oase
iubiri strigate
nestrigate-n ceruri

femeie,
l-ai privit de-atâtea ori
atentă nevăzându-l
cum printre rugăciuni
ascunde răul
- un râu de lavă
care izbucneşte-odată
dincolo de vad
de malurile-ncinse
când ura-i pentru tine-i
fală
în faţa negândirii sale

îşi poartă vina
ca pe-o amintire
el crede că în asta
e cinstire
de om de animal
de floare

şi scrie în neştire
scrie
tu-i simţi minciuna
acră

femeie,
ai scăpat
el este-o amintire
el nu ştie
că toate îşi găsesc
o poartă vie
deschisă larg prin care
odată i se vor răsturna
în sine

Anne Marie Bejliu, 11 iulie 2016

http://www.musee-rodin.fr/en/collections/sculptures/danaid

pe versuri prin versuri

gândul întoarce uimirea
ideea îl toarce
pe torţa sensului
cresc firidele poetului
biblioteca o uită apoi o deschide
nici un geam numai cartea
cu fila în suflet aşterne
se-aşterne
cuminte pe raft
------------------
pe versuri prin versuri
trup cântă
celestul
îl prinde
de cot îi anină
mâneca largă
mătase şi struna
metafora cade
din pământ se ridică
rădăcină copac frunză floare
poezia aşterne poetul pe coate
surâde alintă
coborârea căderea
rar saltul
din el

Anne Marie Bejliu, 11 iulie 2016

unui om care-a uitat să fie tânăr...

erai mai tânăr

decât vara

şi primăvara-n care

toarce umbra

poveşti

prin barca ta trec

peştii

tu însuţi

le vorbeşti adesea

eşti omul

care duce vestea

tăcut

şi-şi simte-adânca

lunecare

prin vârste grele

dense ninse

cenuşa nopţilor

din ierni

în tine timpul

coace vise

credeam că

le poţi duce-n cruce

păreai mai tânăr

în povestea

de la-nceput

lăsată-n mine

să scoată din adâncuri

semne

şi rugăciuni demult

uitate

erai bătrân

eu nu vedeam

atingerea acelei coase

iarba te aştepta

s-o calci prin rouă

cu pasul gol

golit de gânduri

dar te-ai lăsat împins

de ură

de o lehamite

de-a fi

acum în mine

văd o turmă

de miei pe care

tu îi ţii

să-ţi pască iarba rea

şi umbra

chiar dacă eşti

tu nu-mi mai fii

Anne Marie Bejliu, 11 iulie 2016

el cântă unei păsări

din sine s-a născut
și-și scutură aripa
de note-n chei mai noi

el cântă și în sine
și dăruind culorii
vibrația subtilă
a lumilor de ploi

în fiecare notă
cuprinde un cuvânt

chitara îl ascultă

pe corzi se-ntinde viața
copacul îl cuprinde

îmbrățișare-n toi

prin mlaștini de visare
și broasca se ridică
pe brotăcește spune
cuvântul cel dintâi

ce pui de cântec, Doamne,
mă înconjoară-n fire
de gânduri aiurite
să-ncep a scrie-n ploi

esențele din mine
își umplu iar izvorul
și răbufnesc tăcere

le-ascult le mângâi umbra
umbrelă-acum din coarde
cu litere-n altoi
o țin deasupra lor

râd ramurile fine
și punctul îmi revine
îl văd îl simt aproape
l-aștern acum prin noi

Anne Marie Bejliu, 9 iulie 2016

https://www.facebook.com/SculpLovers/videos/1226433950702247/?pnref=story

casă de iarbă

cu tălpi de argint
visu-i departe
în cer zburdă vesel

cu glasuri de viaţă
vă aştept şi acum
flăcăii mei sinceri
cu plete de iarnă

şi-n iarnă rămân
visându-vă vii
cum creşteţi mai mult
şi mai mult printre ceruri

departe v-a luat
Dumnezeu şi acum
casa vă strigă
inima cere

voi nu vă întoarceţi
decât mângâiere
simt braţele voastre
pe umeri plăcere

nu mai sunt singură
o clipă şi-apoi
câtă căldură ar fi
tot gerul rămâne

să-mi umple cupa
în care voi doi
tălpi de iarbă rămâneţi

rouă...înviere...

Anne Marie Bejliu, 9 iulie 2016

https://in.pinterest.com/pin/306174474638900851/

popinstagram.com

                                     

casă de iarbă

cu tălpi de argint
visu-i departe
în cer zburdă vesel

cu glasuri de viaţă
vă aştept şi acum
flăcăii mei sinceri
cu plete de iarnă

şi-n iarnă rămân
visându-vă vii
cum creşteţi mai mult
şi mai mult printre ceruri

departe v-a luat
Dumnezeu şi acum
casa vă strigă
inima cere

voi nu vă întoarceţi
decât mângâiere
simt braţele voastre
pe umeri plăcere

nu mai sunt singură
o clipă şi-apoi
câtă căldură ar fi
tot gerul rămâne

să-mi umple cupa
în care voi doi
tălpi de iarbă rămâneţi

rouă...înviere...

Anne Marie Bejliu, 9 iulie 2016

https://in.pinterest.com/pin/306174474638900851/

                                          popinstagram.com

te duci lumânare cuminte

gând suspendat de pleoapa cuvântului
ca orice clipă veselă
sau ca o mască a răsucirii nevoilor
lemnul icoanei cântă

te duci lumânare cuminte în faţa ei
şi arzi
în întunericul sălilor mari
nu te mai pierzi
te risipeşti
adunându-te într-un singur cuvânt

răzbate ora
veşmintele îngerului
iar aripile
învelesc şi ele piatra din mâna ta
prinde glas

tu alegi tăcerea
ca un mim care a ordonat replicile ei
odată cu
gesturile liniile punctele
arcele de gânduri

am scăpat de reflectoare
câtă bucurie
într-o scenografie aproape
de absurd!
exclamă el
mimul cuvântului dintâi

în el cade totul la final
şi el

Anne Marie Bejliu, 10 iulie 2016

http://www.artparks.co.uk/artpark_sculpture.php?sculpture=7344&sculptor=paola_grizi

râd ceasurile păsărilor

în plin zbor
râd ochii celulelor
încă închise
risipind
sufletele condamnaţilor
la viaţă la moarte
la tot ceea ce poate cuprinde
nebunia omenească

iar tu
te aşezi în genunchi cu vasul
plin de vospea priveşti îndelung
câmpul
- sunt flori multe flori -
cenuşiul lui absurd

după un prag de tăcere mintea
îţi adoarme liniştită
mâna tremură

cu pensula cea mai fină
schimbi totul tocmai când soarele
răsare deasupră-ţi

sau poate tocmai de aceea
răsare
pentru că tu
colorezi florile lui
înainte cenuşii
acum vii

Anne Marie Bejliu, 10 iulie 2016

Aviz amatorilor de maro

Realizez la 47 de ani cât de naivă am rămas în percepţii. De mică am respectat omul mai în vârstă decât mine indiferent de profesia lui, indiferent de gradul lui de cultură. Singura chestiune care mă determina numai să mă îndepărtez fără a mă răzbuna era comportamentul dezechilibrat, lipsit de omenie. Am respectat şi respect în general omul indiferent de vârstă de fapt. Dar oare merită să mergi cu pieptul deschis mereu? Merită să-ţi asumi acest risc? Uneori cred că e mai bine. Se scurtează mult prin sinceritate drumul de parcurs. Oamenii îşi dau în petec mai rapid în faţa unui om sincer, bun la suflet decât în faţa celorlalţi.
Probabil că voi fi luată de proastă. Probabil că sunt. Eu zic că sunt numai naivă, sau poate crescută într-o familie de oameni peste maxim de echilibraţi, cu bun simţ. Chiar dacă am în familie un frate bolnav cronic, cine ajunge să îl cunoască se cruceşte de cât de plin de bun simţ este, de calm, de dornic să ajute şi el atât cât poate pe cei din jur, comunicativ. inteligent, cu o memorie deosebită. Dornic să facă bine.
Voi citi mai multe despre demenţă, despre maniaco-depresivi, deşi sunt convinsă că paleta manifestărilor în aceste cazuri este infinită şi mulţi nu se tratează corespunzător din păcate.
Prea mult mă lovesc de asemenea cazuri. Problema este că la început ştiu să te păcălească foarte elaborat, cu o mască sau mai multe înglobate în cea a omului rafinat, blând etc etc
Da. Mă împac cu prostia mea şi trec la studiu intens şi de prin cărţi, dar mai ales pe viu.
La un moment dat poate voi reuşi să recunosc de la primele semne tulburarea reală care-i defineşte pe fiecare dintre cei care se apropie de mine sub vreo formă sau alta.
Promit să nu mă mai sperii :)):D
E o vorbă hazlie: Las' că mă fac eu mare! :D

Şi încă una.

 Oricine poate termina "cu prostiile" fără a vorbi birjăreşte, umilind, jignind pe cel cu care a comunicat ani de-a rândul şi l-a ajutat cât i s-a cerut şi cât a putut. sigur iese mult mai câştigat în faţa Domnului. bunul simţ sigur nu doare.
Am trecut de mai multe ori prin gurile pline de porcării ale unor persoane şi de sex feminin şi de sex masculin. Unii doar se lăudau că au carte, alţii învăţau pe alţii mai tineri cum să se comporte ca oameni şi cum să abordeze problemele vieţii, având carte gârlă şi o experienţă de viaţă pot spune copleşitoare. Totuşi ceva scârţâia la mansardă. Am crezut că e doar o părere, că este răutatea oamenilor din jurul lor, totuşi în timp atitudinea lor s-a degradat tot mai mult şi-am ajuns să înţeleg pe propria-mi piele ce înseamnă şi alte forme de boli psihice şi cum te pot afecta prin intermediul celor deja afectaţi. regret afecţiunile lor, dar am dreptul din plin să mă protejez. În faţa lui Dumnezeu sunt datoare în primul rând sufletului, inimii, trupului, spiritului meu, fără a catwgorisi asta ca fiind egoism pentru că cine o face îşi trage una în cap singur cu tigaia sau cu polonicul.
Bun. Nu prea bun de fapt pentru că...
De asta de acum prima persoană care mă jigneşte fără a avea motive realiste va primi tot ce am acumulat în timp de la toţi sub forma unor cuvinte înşirate cu ghilimele, pentru că sunt citate, nu-mi aparţin. Sau poate că nu mă voi coborî la nivelul inexistent aproape al bunului lor simţ.
Nu contează vârsta, gradul, vechimea lor în profesie, calitatea depozitului informaţional. Când omul vrea să fie nesimţit, este cu carul, fără a face rabat de la nici un procent de care este capabil să-l acopere.
Cine este bolnav psihic, mai mult sau mai puţin grav, să se trateze corect, apoi să vină în comunicarea cu ceilalţi oameni, respectiv cu mine. Dacă-şi recunosc boala şi doresc să-i ajut, să-i sprijin în vreun fel, de acord, dar altfel să se ţină departe. Nu mai am răbdare să îndur umilinţa de la oameni, mă umileşte viaţa oricum.
Le consider citate pentru că respect "valoarea" şi proprietatea "intelectuală" a tuturor.

Sănătate şi drum bun tuturor. Şi celor care birjăresc şi celor care ştiu să-şi acceseze bunul simţ în toate situaţiile. Nimeni nu este perfect indiferent de profesie, informaţiile acumulate în ani de zile, indiferent de vârstă. Străchini sunt destule şi oamenilor le place tare mult să calce în ele...

nu sunt singură

da
nu sunt singură pentru că
între mine şi portul acela uriaş
mai există o navă de piatră care se hrăneşte
cu laurii tuturor celor care mă laudă 
apoi scuipă tot prin găurile ruginite
ale fostelor hublouri
lasă în urmă un iz de alge putrezite
în aşteptarea peştilor

când mă trezesc totul dispare şi aud
glasurile celor care îmi spun
să mai să mai să mai....
să mai ce?
întreb apoi aştept şi eu la fel ca
algele putrezite undeva în adâncurile mării
de gânduri

mult nu trece şi reîncepe cântecul:
să mai să mai să mai....
să mai ce?

da
nu sunt singură pentru că undeva departe
sau în rădăcinile pământului
altcineva spune că:
nu mai nu mai nu mai...

sunt şi atât

şi aşa cum sunt
spre mine timpul îl răsucesc până când
se topeşte până la arc până la linie
până la punct
şi cade
ca un măr copt
în poalele femeii de acum

Anne Marie Bejliu, 29 iunie 2016

citesc. punct

tot ce nu ştiu tot ce nu sunt
intră adânc în mine
apoi iese la suprafaţă
de câte ori strig curcubeului
să iasă

în plină ploaie mă ascultă
inversează potecile
pe care
tot ce nu ştiu tot ce nu sunt
iese din şi intră în
în acelaşi timp cu
cel în care mă privesc

atent ordonez
filele bibliotecii nevăzute şi
mă aştern pe citit

cineva strigă
cineva înjură
cineva latră

citesc. punct

punct

cât de uşor este
să pui punct 
dar cât de uşor 
este să vezi acel punct
cum creşte 
apoi scade
în tine prin tine
firesc?