s-au atins două umbre de vis azi și când am crezut că erau ale mele. numai cât am gândit au dispărut.
da. nu am voie să devin posesivă mai ales vizavi de vise. ele fug oricum, ca o femeie terorizată de controlul obsesiv al unui bărbat.
sună telefonul. vocea ridicată dărâmă ziduri materiale, apoi ridică ziduri imateriale. femeia își strânge speranțele la piept și pleacă. la fel este pentru un bărbat iubitor. da. există și așa ceva.
chiar mă bucur când aud povești frumoase, în care sigur nu voi fi personaj, dar privesc și privesc în neștire căldura lor. nu, nu mai tânjesc. pentru că.
cândva am pus punct în inima mea iluziilor și adaug mereu cu ajutorul oamenilor, alte și alte puncte,
ca o poartă, atunci când luna plină dispare, o fotografiez, apoi începe să plouă mărunțel la munte, ca acum.
apropo... îmi era atât de dor de munte încât, ieri am sărutat pe furiș o stâncă și doi brazi. parcă a reînflorit ceva în inima mea. cât un fulger am simțit că m-am întors undeva, de unde plecasem de multă vreme. o iau de la capăt. fără tine, om, fără umbre, cu mine însămi, prin mine mereu.
respir și asta mă liniștește. respir munte, particulele bucuriei tămâiei, când afumă un mormânt proaspăt cu esențele vieții.
pentru mine, tu ai murit, omule cu minciuna stindard. păstrez din tine frumusețea, atât cât ai dezvelit-o cu adevărat, dincolo de minciuni. dormi în pace, omule, dormi...
da. nu am voie să devin posesivă mai ales vizavi de vise. ele fug oricum, ca o femeie terorizată de controlul obsesiv al unui bărbat.
sună telefonul. vocea ridicată dărâmă ziduri materiale, apoi ridică ziduri imateriale. femeia își strânge speranțele la piept și pleacă. la fel este pentru un bărbat iubitor. da. există și așa ceva.
chiar mă bucur când aud povești frumoase, în care sigur nu voi fi personaj, dar privesc și privesc în neștire căldura lor. nu, nu mai tânjesc. pentru că.
cândva am pus punct în inima mea iluziilor și adaug mereu cu ajutorul oamenilor, alte și alte puncte,
ca o poartă, atunci când luna plină dispare, o fotografiez, apoi începe să plouă mărunțel la munte, ca acum.
apropo... îmi era atât de dor de munte încât, ieri am sărutat pe furiș o stâncă și doi brazi. parcă a reînflorit ceva în inima mea. cât un fulger am simțit că m-am întors undeva, de unde plecasem de multă vreme. o iau de la capăt. fără tine, om, fără umbre, cu mine însămi, prin mine mereu.
respir și asta mă liniștește. respir munte, particulele bucuriei tămâiei, când afumă un mormânt proaspăt cu esențele vieții.
pentru mine, tu ai murit, omule cu minciuna stindard. păstrez din tine frumusețea, atât cât ai dezvelit-o cu adevărat, dincolo de minciuni. dormi în pace, omule, dormi...
Anne Marie Bejliu, 21 iulie 2016
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu