vineri, 29 iulie 2016

mi-am amintit mamă


să las dincolo de orice gând
ceea ce vrei să fac
acum există timp
faţă de acel prezent în care 
nu-mi vei mai cere nimic
şi pereţii îşi vor lovi frunţile
şi uşile nu se vor mai deschide
cu mâna ta
ca un clopot cerul
mă va prinde sub el
şi-mi va sparge gândurile
unul câte unul
acolo voi şti
că e adunat tot dorul de tine
şi-mi vor creşte urechile lungi
lungi de tot ca la măgari
aşteptând nimic sperând nimic
ridicându-mă în vârful picioarelor
să te privesc acolo,
la fereastra
unde-mi închipuiam copilă fiind
că stau cei plecaţi la ceruri
şi ne privesc printr-un abur ciudat
şi mimează că vorbesc
şi gesticulează
iar noi indiferenţi
ne vedem mai departe
de treburile momentului
care de fapt este
o absurdă repetiţie a nimicului
cu gesturi ale unor roboţi
uneori romantici
alteori aspri
ucigându-şi visele unii altora
râzând cu mâinile pe burţi
pe oase
pe viaţă pe nimic
Anne Marie Bejliu, 27 iulie 2016

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu