marți, 12 iulie 2016

Victor, clovnul din mine (fragment)


Am privit gândul suspendat de pleoapa cuvântului şi-am lăsat clovnul să-şi facă de cap cu inelele, punctele, farfuriile, cuvintele nenăscute şi mai ales cu acea scară a lui Escher pe care urc mereu către niciunde, căutându-mi fiinţa. Cuvântul se mai rătăceşte printre gene, prin el însuşi încolăceşte sensurile, pe care Victor le adună ca pe fructele unui pom atât de roditor încât şi el ajunge să râdă fără a se mai preface, fără a mai mima bucuria. În acele clipe mă simt iar copil la sânul mamei, primind pentru prima oară laptele pe buzele însetate şi flămânde...
În aşteptarea cuvântului, mă copleşeşte resemnarea, ca o comodă atitudine de simpatie pentru ceea ce întârzie adesea: acel al treilea punct pe care niciodată nu-l văd. Îl percep că ar fi liantul între valoarea mentalului uneori sub nivelul propriilor aşteptări sau poate că îl folosesc eu sub aşteptările spiritului şi se produce fisura din care ţâşnesc frământările şi sensibilitatea aceasta exagerată care îmi pare absurdă în multe situaţii de viaţă. Pe ea nu reuşesc să o cuprind în hamul poate prea lung pe care încerc să-l folosesc. Mă răneşte adesea când caut ceea ce de fapt sunt conştientă că nu pot găsi în exterior, mai ales la oameni. Rar când dau peste comori de suflete, de inimi, de minţi care tac atât de mult încât, nici ele nu reuşesc să se cunoască destul pentru a începe jongleriile.
De câte ori mă apucă disperarea şi încep iar şi iar să caut căutându-mă, privesc un foc imaginar, iar pe mine însămi, ca pe o cavernă în care, sălbaticul suflet mă aşteaptă să-mi dăruie lesturile arderilor lui. Acolo îl văd pe Victor jucând între mâini inelele copacului vieţii. Unele au rămas incomplete dar el le meştereşte şi reuşeşte să le completeze. Simt intens acea prelungă fază a alipirii capetelor, mai ales când în mine se trezeşte nevoia de a-mi muşca începutul şi sfârşitul, cu bucuria nebunului conştient că boala lui este de fapt o formă de autoprotecţie împotriva lumii, real ameţită de propria-i inferioritate în faţa naturii, în faţa Domnului. Muşc iluziile şi realitatea până când îmi regăsesc liniştea, echilibrul, claritatea gândirii şi ajung să văd, lăsând pleoapele să cadă pe lacrima clovnului din mine, cum floarea inimii îşi deschide larg petalele, trimiţându-mi impulsuri clare că ea vrea să o protejez, să o deschid numai şi numai în faţa ferestrelor în care dumnezeirea îmi deschide portaluri din ce în ce mai largi, mai bogate, mai simple.
Victor reuşeşte mereu să construiască lumini spiralate prin care mă plimb, când gândirea îşi caută claritatea. Dar asta numai când el priveşte cerul prin centrul florii inimii întregite.
Victore, Victore, câte peşteri mai străbaţi până când mă voi regăsi?
Anne Marie Bejliu, 11 iulie 2016















Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu