uneori, când termini de scris o carte, atât rămâne din poveste...
Anna: - Aş sta ca un pui de om cu un fluture în palmă, privind frumuseţile care-mi înconjoară sufletul, dar vreau să dau o formă clară informaţiilor primite şi mai ales să nu mă repet.
În sfârşit intru şi eu cu ochii deschişi pe urmele lui "Pi" (sper să nu închid ochii prea repede şi să rămân să aplaud vidul din propria-mi minte năucă, sau mai degrabă năucită.)
Ioan: - Adultul pierde din bucuria copilului prin prea multă reflectare. Copilul se bucură de tot ce vede la celălalt și-l simte pe celelălalt. Adu-ți aminte cum priveai un fluture și vezi ce diferență-i în felul în care îl privești acum. Privește-l și acum ca atunci și-ai să vezi că vidul de care te temi ar trebui să fie altfel un pic..
Gata. Nu-ți mai dau sfaturi, că sfaturile-s bune când ți le dai singur.
(...)
Anna: - De câte ori sunt la răscruce în viaţă și motivele sunt infinite, îmi aduc aminte de plimbarea cu bărcile şi trecerea mea de pe barca părinţilor pe barca bunicilor, şi mai ales când s-au depărtat bărcile exact când păşeam. Eram mică, pasul scurt, noroc cu braţele bunicului şi cântecul lui care-mi răsună în minte. Era când prelung, când scurt, cu voce calmă rostit. Conţinea un cuvânt: Doamne!
Atunci am apucat să văd ochiul de apă în care visul s-ar fi oprit brusc. Domnul a vrut să trec în barca cealaltă şi să apuc să mai schiţez de sute de ori gestul de salut.
Veniri şi reveniri în viaţa mea… Venirile frumoase, pline de bucurie, revenirile pline de îndoieli, de teama unei noi răni din ce în ce mai largi.
Am aruncat orice frică, rugându-mi îngerul să-şi lase aripa pe umărul meu.
Știi... Pe Vârful Omu, când am călcat pe pojghiţa de gheaţă şi am pornit-o rapid spre hău, braţele care m-au prins au fost ale tatălui. Degetele mele erau înfipte în gheaţă. Am ajuns cu ele până la pământ. Tata a spus atunci că va veni cu mine dacă nu reuşeşte să mă ridice. Mama i-a strigat că va reuşi. El a crezut în glasul iubirii. Sora mea a mers înainte. Mama şi tata au rămas. Tata a reuşit să mă smulgă hăului, apoi mi-au spălat mâinile cu zăpadă. Pe fiecare deget înflorise câte un boboc roşu. Am purtat în vis imaginea şi mi-am spus că din toate iubirile celor ce au fost şi sunt, eu trebuie să reîncep mereu, mereu, o poveste. Am lăsat în urmă frica. M-am gândit cât de senin era cerul pe Vârful Omu şi am păstrat acel senin în inima sufletului, în inima mea, în fiecare bătaie de inimă şi mi-am spus de atunci că voi fi foarte atentă la fiecare pas. Nu am putut fi. Sunt gânduri care încolţesc din iarba rea, devin fiare şi sfâşie carnea gândului bun. Acum pot rupe colţii fiarelor. Ele fug în jungla trăirilor sterpe. Rămâne mereu gândul bun şi iubirea pentru unica sămânţă care-mi aduce lumina şi liniştea inimii.
De cinci ori am trecut pe lângă moarte şi din toate, de trei ori prin starea de trecere.
Nu mai pot dansa între două bărci. Aleg o barcă şi rămân în ea, chiar de-i furtună sau pace, chiar de-s singură sau învelită în căldura braţelor cuvintelor blânde, ale fiinţei din inima mea. Tot universul meu este în acea barcă. Cine vrea să înoate între două bărci, e liber să o facă. Eu rămân în universul meu şi aştept atingerea unui ţărm curat.
(fragment de roman)
