vineri, 30 mai 2014

rătăcire regăsire


aluneca-va timpul în centrul rugilor pământului
roata soarelui se va întregi
primăverile vor fi începuturi 
în inima câmpului de gânduri

surâsul copilului cu ochii din cărbunele iernii
va reaprinde flacăra cerului
când visul coroanei crucii de pământ
va redeveni sămânţă
în mlaştina adevărului fundamental

aluneca-va timpul în palma Domnului
răstuna-se-vor clipele mireanului sărac
în flacăra unei lumânări
când va auzi îngerii rugându-se odată cu el
în biserica rădăcinilor sămânţei
din care
lumină s-a născut
trecând podul umbrelor
cu pasul copilului jocului nicicând frânt
în arderea cărbunelui lipsit de codul înălţării Lui

Anne Marie Bejliu, 30 mai 2014


joi, 29 mai 2014

călcâiul doare



fiică rătăcitoare a soarelui, pe unde laşi urmele zeilor fără să le asculţi glasurile?
legendele nu mor decât în cadranele soarelui printre pietrele cuvintelor nerostite.
acolo şi tu te întorci rază unghiulară, primind tainul luminii într-o cruce albă în care mugurii de măr răsar veşnic.
clipeşte luna, înclină coroana mărul, soarele încinge arcul curcubeului gândului...

ţi-a spus cerul să le ascunzi în sacul realităţilor neatinse de patimi.
tu unde alergi, nebuno?
atât de mult îţi este dor de răzvrătirea cerurilor, încât uiţi de la inimă la tâmpla în care se coc strugurii toamnelor, pasul spre centrul orbirii.
oare de câte ori vei mai lăsa timpului arcada întreagă, când ochiul lasă pleoapa să adoarmă după fiecare trezire, într-o înserare a minciunilor negândite?
şarpele verii începe să dea ocol mărului.
cum să te înalţi. nebun cu ochii primăvărateci, atunci când firul de iarbă dă în clocot?
ceaiul de primăvară, în mai, a întârziat să oprească ploile, iar tăcerile tale tulbură neînşeuaţii vremurilor mai bune.
pe unde te plimbi când visul se destramă, apoi reconturează valul dintâi într-un zid în care, piatra unghiulară rămâne aceeaşi oriunde ai pleca?
spui că ceea ce nu se vede intră sub aripa pescăruşului nenăscut.
da. îl văd cum iţeşte irisul. arde. clatină nopţile şi dimineţile soarelui. curând pântecul zborului se va goli. ţipătul lui se va auzi. pământul va primi iar darul şi harul rostogolirii printre nămeţii de gânduri, de rânduri, de visuri neîmplinite.

fiică rătăcitoare a soarelui pe unde laşi urmele zeilor?
piatra de încercare o ridici acum. regăseşti sandalele de toamnă neatinse.
călcâiul doare, făptură de lumină, doare...

Anne Marie Bejliu, 29 mai 2014



fără vorbe



mâncare bună! mâncare proaspătă!
esenţe vii! esenţe stinseeee...

ecoul glasului omului
cu ochii de viezure se stinge şi el

felinarele se aprind pe strada cu tei
piatra din faţa balconului a rămas goală
după multe strigăte înjurături
zgomote ale beţiei trecătorilor

urmează noaptea. e albă. ca de obicei
ingredientele se schimbă
locul patului este umbra mea între doi pereţi albi
seamănă totul cu un spital-închisoare
în care cantina se închide la anumite ore

comunicarea se întrerupe
fiecare îşi ia gamela
se aşează în colţuri opuse ale ringului

meciul continuă pentru că ochii nu tac

pun în furculiţă un cuvânt cât un cartof

ca dintr-o praştie a copilăriei
ţintesc gândurile celuilalt
al celui devenit brusc mut

îi spun eu din ochi:
ai început să minţi prea mult
îmi zâmbeşte ciudat.
nu mă deranjează. poate că mestecă

zâmbetul este greşeala lui

mâncare bună! mâncare proaspătă!
mestecaţi atent!
nu avem aspirator de sensuri
cuvintele rănite nu mai intră în operaţie
sunt aruncate în incinerator
direct din colţurile sălii de masă

esenţe vii! esenţe stinseee...
poftă de vorbă goală... poftă bună!

Anne Marie Bejliu, 29 mai 2014


sursa imaginii: http://www.gentside.com/insolite/jeu-d-ombres-stephane-rousseau-officiel_pic102299.html




ramul necunoaşterii


Te-ai înălţat Doamne
luând cu Tine zbaterea pe care noi o numim iubire

figuri de ceară din candelele aprinse de cer
privim Iubirea Ta
întindem mâinile cu palmele deschise
cerşim încă un pas încă o ardere
încă o furtună să ne închidă frământările
în chiupul plin cu apa vie
a izvorului Binecuvântării Tale

privesc dincolo de fereastra deschisă
teii şi norii şi cerul
în care cuvintele devin simple făpturi ale luminii
şi întunericului din noi

scenografia graţiei vieţii se întinde deasupră-mi
în şi prin mine

tac

rotunjesc buzele într-o esenţă de cuvânt nerostit
îi las hamul undeva la călcâiul dorului de a fi

el este liber
eu rămân în cuşca necunoaşterii până când...

până când
de pe ramul necunoaşterii rodul gândului cade

devine bila din centrul privirii noastre
de ce Doamne mărul se împarte în patru
când frica noastră răscoleşte amurgul vieţii vieţilor

Te-ai înălţat Doamne

Te privesc în tăcere printre gratiile necunoaşterii
printre spinii înfipţi adânc în Tăcerea Ta
ca un cântec prelung al dorului de cer...

Anne Marie Bejliu, 29 mai 2014


în aria cuvintelor



în aria cuvintelor ştii sigur 
că sufletul poate muri şi reînvia
în fiecare clipă
la atingerea unui singur cuvânt

privesc ziua zilele în tropotul prezentului
este o aparenţă de gând 
o aparenţă de trăire

pe acoperişurile cuvintelor plouă

simt în mine acut
cum se ridică zidurile

le las să se înalţe
le ascult tăcerile
şi las povestea să curgă
este începutul istoriei
cetăţii întrebărilor fără răspuns

de câte ori ajung să mă târăsc
prin praful propriei nesiguranţe
privesc ceea ce este bun
tot ceea ce s-a născut trăieşte
luminează umbrele

caut punctul curat care-mi primeşte
zbaterea nesiguranţa lacrima rostită
fără a le mai modela conturul
într-un rod al ironiei desăvârşite

**

gândesc prietenia
ca pe o faptă mereu lăsată
pe tava comunicării
pe umărul ridicat a uimire
singurătate disperare

când se apropie cineva de cetate
cresc în mine inelele fricii
atunci se năruie din trecut
porţile siguranţei şi îmi spun:

certitudinea unei gândiri
în sfera umanului
este închipuirea frumoasă
niciodată văzută altfel de artist
decât cu braţe de caracatiţă

uneori devine hidră
alteori devine zmeul cu infinite capete

da. am ajuns la capătul răbdării
de la el pornesc iar

***

cineva se apropie de cetate
privesc inelele fricii privesc zidurile
porţile le deschid
mă închid pe mine însămi
într-un cuvânt

aştept să te privesc de aproape
oglindă

Anne Marie Bejliu, 29 mai 2014





viaţa unui verb - a scrie -



să vrei să alergi prin cuvânt
e alegerea ta
ştii că rişti singurătatea
sau umpli zidurile de întrebări 
cu răspunsuri

a doua este mai clară

creşti încrederea prin faptă
uneori greşeşti alteori chiar ajuţi
pe cel care nu se regăseşte
nu-şi găseşte locul în propria viaţă

nenumărate file trec prin mâna ta
scrise cu bucurie
cu lacrima timpului fiecăruia
unele lacrimi cad printre fisurile firii
altele rămân

toate întăresc zidurile întrebărilor
când loviturile sunt
cu atât mai puternice
cu cât sunt mai subtile

întreb de multe ori
ce este prietenia umană

privesc în file cuvintele
ard toate ard
mângâierea lor este închipuire

să vrei să alegi
globul de cristal al scrisului
este un risc
şi în acelaşi timp
o cetate cu ziduri mereu în creştere

în ea tu eşti piatră
printre pietrele caldarâmului
şi sabia născută din suflarea dragonului

despici moartea readuci în tine viaţa
ridici spre cer visul

cu genunchii remodelaţi
primeşti tainul propriului gând
când din tine prinde zborul
spre a fi punct de fugă
pe bucla infinitului finit
veşnic în mişcare

Anne Marie Bejliu, 29 mai 2014

























miercuri, 28 mai 2014

plin în gol prin plin



ca şi când pe o margine de stâncă
pâinea ar fi
mai bună decât piatra
ridic mâinile spre cer 
şi las din vârful inimii 
un coridor de tâmple înfierbântate
pe ele creşte iarba nouă primăvara
de câte ori 
ca un corb copil al jocului
departe între copaci zăresc un ciob
ciob răsărit sau apus
între cuvintele unei metafore
în stare de hibrid

estetica aruncării în prăpastie
devine simplu punct
răsucit privit
din trei arii ale vieţii
ale mişcării
deodată

ca şi când aş trăi pe rând în mine
în prima umbră
în a doua umbră
şi mai departe într-un pai
din ciocul păsării reînnoirii
(ca o promisiune de cuib nou)
ascultând povestea cuibului de barză
odată plin apoi gol
iar plin în gol prin plin

ca şi când deşertul inimii s-ar umple
privesc plinul unui pahar gol
râzând de mine
cu gura plină de cuvinte nerostite

Anne Marie Bejliu, 28 mai 2014



Passenger - Whispers (Official Video)

prăpastia



se închid potecile, pasul doare şi gândul, ca o sabie mă aruncă în pilonii unui pod străin.
mi-am promis de atâtea ori că îmi voi înveli iubirea într-o pânză albă...
alături voi lăsa o scoică să nască perla firii.
mai târziu, după ce înserarea îşi va fi sărutat timpul cu ochiul de soare apus, voi ascunde pânza sub şaua murgului prezentului.
mi-am încălcat promisiunea.
am zărit sau m-a zărit din vârful turnului pieţei sufletelor, observatorul cu viaţa trasă glugă pe ochi.
între două valuri de trăiri, încerc acum să recuperez scoica. pânza s-a dus prea departe.
mâna adevărului e scurtă. picioarele minciunilor sunt scurte şi le privesc îndelung pe toate nu cu teamă ci cu uimirea celui ce gândul îl lasă să zburde prin sacul cu întrebări. sunt acolo şi răspunsuri dar sunt sufocate. uneori reuşesc să ajungă la buza sacului. le agăţ cu degetele inimii şi le ascund repede în suflet. chiar şi din suflet le smulge prăpastia... viaţa...
şi totuşi adevărul ajunge şi atinge cuvântul sabie. îl îmbracă în armura pregătită cu migală de magul luminilor netulburate de uman, apoi îl lasă sub şaua murgului să atingă conul de lumină nicicând stins.
flacără a flăcărilor, rămâne mereu viu. anunţă schimbarea anotimpurilor prin mici săgeţi primite în taină de la soare. ridică iar şi iar poduri noi. cele vechi devin arcuri de curcubeu în memoria timpului trăit, apoi netrăit.
uneori paşii îşi conturează mişcarea pe acele poduri. nu este laşitate. e o nevoie acută de echilibru, chiar dacă timpul acela înseamnă durere, chiar dacă timpul acela era aparent plin...
ştiu că acolo este o fărâmă din sămânţa adevărului vieţii.
trecut, prezent... îşi lasă braţele arcuri de lumină una într-alta, dincolo de mintea sărăcită a omului disperat.
să fie oare adevărat că disperarea e un păcat?
poate da poate nu. Domnul ştie.
eu sunt simplă gândire rătăcită la poalele muntelui de întrebări. sap pământul în care sunt închisă, pentru a găsi sămânţa de muştar. din ea, încercările răsar ca vrăbiile din pomi spre un zbor rătăcitor al regăsirii.
adâncă prăpastie mai eşti, viaţă şi din toate prăpăstiile, tu îmi eşti cea mai bună vindecare...

Anne Marie Bejliu, 28 mai 2014

























marți, 27 mai 2014

să zbor, alean, alint...



de-atâta vreme timpul se destramă 
şi creşte-n unghiuri largi un corn de vânătoare
un altul luminează nopţile se-ndoaie
tu încropeşti în sine noua pâine 
din boabele de grâu 

din an în an crezi c-ai scăpat de vulpi

ridici şi boltă viţei
e de vie şi-n viu vrei să te scalzi
să nu te mai îneci prin şi printre ei...

ei vin şi cântă dulce se alintă
înşiră balivernele vulpeşti
tu taci pui măşti şi iarăşi măşti

în spate flăcări curg degeaba apoi
eşti luat de prost
ba chiar ajungi s-arunci din tine ce e bun
crezând în răul lor suit pe treapta unei scări
la rang numit sublim...

de ce?
când poţi cu mătura pitică să îndepărtezi
şi aşchiile şi petele şi teama să priveşti
oglinda-n care te-ai lăsat purtat într-un vârtej
de litere de sunete de nuanţe false...

(cafea în ceşti se toarnă.
- Leandru tu ce doreşti?
se face linişte
trupul mesei zvâcneşte
sau el prietenul domol frământă-n el poveşti)

de ce?

atât de mult am strâns în mine orbirea asta
pentru a mai prinde
un rest firav o silabă mai blândă
încât acum răstorn umbrela înapoi
m-am săturat
am adunat destule umbre clipe deşirate în nimicuri

o, Doamne-s câmpuri de minciuni!
- şi-acum mai înfloreau în urmă-i, Leandru
de unde bucurie de unde vis întreg
de unde coaptele poteci cu azime prea sfinte

spune şi tu câtă prostie
câtă naivitate într-un călător

(Leandru, prieten bun, priveşte
tace-n răspântia în care aparent m-am rătăcit
dar ştiu că el e punct şi-n mine creşte)

liniştea încet cu pasul felinei
s-a aşternut demult

o clipă doar respir în ritmul stepei
apoi câmpia-mi fură gândul eliberat de spini

o pasăre de noapte-n tâmplă-mi creşte
e blândă, visul cu aripa mi-l înveleşte

să zbor, alean, alint...

Anne Marie Bejliu, 27 mai 2014



O bucurie aşteptată de ceva vreme





Mulţumesc din toată inima tuturor celor implicaţi în realizarea acestei antologii!

glasul orbilor




privesc prin cubul de cuarţ până devine sferă iar cub iar sferă
alunec în tainele pământului simplu curat
ca o lumină ivorie pe calea frumuseţilor nevăzute

mă aruncă ploile în derizoriu mereu
cu o rostire negândită cu o alegere nefondată
decât de spaimele interiorului material

de câte ori să mai muşc zăbala timpului unui infinit finit
de câte ori mintea o voi lăsa-o să-mi cearnă lesturi lesturi lesturi
şi de câte ori voi pierde semnul divin al încercărilor curate
fără amestecul tâmplelor zvâcninde
fără ochii înroşiţi de magia nimicului

mă întreb mereu şi mă întorc la privirea dintâi

ruga omului simplu devine leac liman
în sfera de cuarţ a încercărilor
a luminărilor repetate până la ecoul strigătului cocorului
până la cântecul lebedei negre
până când spinul îşi arată geometria întreagă
în pieptul păsării cuvânt
al păsării care uită materia într-un colţ de stâncă
pentru a fi pentru a iubi pentru a simţi deplin prietenia cerului

privesc sfera de cuarţ -
incoloră geometrie a plusurilor în vidul uman

trăirile lasă fisuri pe diagrama valorilor

sunt trăiri nemilos conturate
de mâna magului fără minte a magului cu ochii înroşiţi
de furiile unui timp al răului

undeva departe de oameni las încercările să curgă
le privesc cum dansează în jurul copacilor

orbii îşi adună glasurile într-un buchet de mărăcini

vin păsările - anunţă copilul cu ochii din cărbunele iernii
vin surzii - anunţă copilul cu ochii din sufletul ghindei nenăscute
vin eu - femeia cu ochii din cărbunele toamnei
şi tac

în sfera de cuarţ e linişte acum
firele de iarbă ridică tâmplele cuvintelor
deasupra apelor infinitului finit
e semn de trecere lină spre alt tărâm...

Anne Marie Bejliu, 27 mai 2014





şarpele adoarme


ca pe un şarpe învelesc frica
se transformă în culoare în frisoane timpul mă înveleşte
el timpul se aruncă de la etajul al optulea
al clădirilor fără scări
demult treptele s-au ros
eu şi tu fiecare în lumea lui
între noi aerul dansează
joacă popice cu norii cu frunzele cu ceasurile de aşteptări inutile
e frumoasă viaţa moartea la fel
sus tot mai sus inimă
lasă bătăile slabe aruncă-te odată de pe stânca aceea ascuţită
lasă viaţa să se întâmple
bun sfat am primit odată
contra vântului nu e să şi să şi să
aşa este
şarpele a ieşit culoarea a ieşit
frisoanele s-au stins
privesc oglinda
şi ea s-a stins într-un pumn de gând copil străin
ca o poveste cerul
când plouă când însoreşte sufletul mireanului
în rugă învelesc frica
şarpele adoarme...
Anne Marie Bejliu, 27 mai 2014



luni, 26 mai 2014

a noua oară



unde pe cine când vei trimite
să prindă bila rostogolită pe calea infinitului
nici tu nu ştii 
nici tu nu citeşti urmele tălpilor cuvintelor

sensurile esenţele şi le ascut 
şi tu orb surd 

pictezi întruna poveştile terminate
apoi reluate la nesfârşit

unde este noul unde sunt visele
gândurile înaripate
şoaptele mânjilor în tropot ascuns

unde sunt metaforele vieţii

în cuşca nonvalorilor ai vrut să mă închizi
am spart lacătul
după ce poezia mi-a eliberat sufletul
a noua oară

vroiai o colivie frumoasă
cu gratii din fierul limitelor impuse de om
iar eu să-i fiu coada de păun
când luna aruncă piatra ei
în somnul de veci al mireanului

Doamne!
unde mai este libertatea
pe ce cărări aleargă năucă
şi unde
câmpul de flori
rămâne în floare sub cerul liber

chiar toate Doamne
se transformă în gropi largi şi adânci
în care omul aruncă lesturile ignoranţei lui?

Anne Marie Bejliu, 26 mai 2014

sursă imagini: http://webcultura.ro/incredibilele-iluzii-optice-ale-unei-artiste-japoneze/
















rodul cod



în cuibul de gânduri e agitaţie 
ca o viaţă trăită pe treptele fricii 
se ridică pasărea mamă 

între nimic şi Nimic 
mintea scaldă vârtejurile 
în colbul inimilor fără adăpost 

cândva undeva
toamna aduce Darurile aproape
devin unul într-un infinit
cu rodul cod
în sămânţa valorilor autentice

Anne Marie Bejliu, 25 mai 2014



azimă şi lapte


în coaja de azimă valorile gândului 
schimbă locuitorii din pământ 
cu pete de lumină

incoloră lumină 
până la coacerea seminţei de om

lemnele trosnesc gardul sărută hotarele
tu şi inima petalelor
reinventaţi versul în cântec

azimă şi lapte

cineva spune că acel cântec
e al păsării spin
altcineva rosteşte numele lebedei negre

undeva cândva
cele două ecouri de cântec
se reunesc în palma mamei
când la sânul copt
gura flămândă a copilului soarbe cu nesaţ
hrana vie a universului

albă iubire densă metaforă a vieţii
într-un pumn de copil care se deschide
tot mai larg tot mai larg...

Anne Marie Bejliu, 25 mai 2014



muchie de cuţit bont



în vrajba duminicilor culegătorilor de file
poveştile curg
imaginile încreţesc frunţile munţilor
iar mie îmi răsare clipa mai frumoasă 
într-o însingurare a sufletului 
până acum bezmetic alergând printre oglinzi

am uitat apa apele 
curgerile fireşti tot risipind gânduri
pe o tavă de argint demult înnegrită
de verbe la timpul trecut

văd în faţa ochilor drumul
şi o răscruce anume în care
sămânţa visului spulberă limitările

impuse sau nu
imită păsările electronice într-un tril ciobit
la capetele pline de note false

prietenie şi adevăr -
întruchipare a vieţii fiinţei libere
unde v-aţi rătăcit

în vrajba duminicilor culegătorilor de frunze
din arşiţa comunicării interumane
un fir de iarbă ridică fruntea
deasupra florilor de piatră
din grădina omului care a uitat zâmbetul
pe muchia unui cuţit bont

Anne Marie Bejliu, 25 mai 2014



pânza de in


mi-s dragi nu tăcerile
nu am cum să le cunosc profunzimile
în zgomotul tocurilor pe asfalt 
de unde tăceri 
de unde profile vagi răsturnate în bălţi
când ploile uită muţenia

cântă cântă - îmi strigă ultimul flaşnetar
din faţa porţilor parcului
nu cânt omule ascult ecoul tăcerilor
să le învăţ secvenţele blânde

mă aştern pe o bancă în parc şi privesc cum
şi privesc spre
şi plec nicăieri când tăcerile mă învelesc în frunze
şi frunzele în nervuri
şi nervurile adună celulele
devin celulă din celula timpului anotimpului
pe rând îmi sărută gândul anotimpurile
cea mai blândă este toamna
primăvara îmi lasă umbra să tresară
iarna o îngheaţă tandru
vara o aprinde iar şi iar şi iar

mi-s dragi nu tăcerile
ecourile lor
e o problemă de geometrie complicată aici
şi o respiraţie sacadată noapte de noapte o ascult
iar eu am părăsit demult paşii ei
pentru un boţ de cunoaştere
poate şuie poate dreaptă...
Domnul ştie

am vrut să ridic doi muguri de trandafir
deasupra apelor umanului
se înecau

mi-s dragi tuşele de tăceri
pe ecranul imens din pânza de in
acolo se reîncropesc tainele poveştile legendele
copilăria aleargă năucă pe umbra câmpului
printre tramvaiele oraşului în care nici un om
nu mai poartă la rever bucuria
o mimează

ascult şi acum cum se înecau mugurii
ascult

(am obosit de "şi"...stop cadru)

Anne Marie Bejliu, 25 mai 2014




















vineri, 23 mai 2014

Procesul literelor


Povestea începe cu o gheară în inima nevăzută, nepalpată nicicând de mâinile uneori prea murdare pentru a-i atinge geometria.
Simţi că te sufoci. Jurat este cuvântul scris. Tu eşti simplu spectator într-un proces în care stai şi te privesc filele goale, în care cuvinte ilizibile te privesc îndelung.
Aştepţi zvâcnetul, aştepţi avocaţii: câţiva nori pribegi, viaţa ta, cântăreţii din stranele cerului şi curajul tău de a fi şi de a rămâne ceea ce eşti, când mâna ta începe să alerge de-a lungul încercărilor trăite, născute, nu făcute, prin şi în Ochii Domnului.
E o atât de grea sentinţă uneori şi judecătorul orb o pronunţă: Scrie!
Înainte vreme priveai strălucind cerul, priveai frunzele copacilor, dansul lor ameţitor, animalele cum aleargă libere, fericite şi... oamenii care încă ştiau a zâmbi liber, fără acea grimasă de frică interioară în faţa ironiilor brodate cu urzici din ce în ce mai mari.
Râzi o clipă, laşi degetele să atingă tastele, sau pixul, sau creionul, oricum, instrumentul prin care aduci la lumină ţie însuţi bucuria gândului, sau tristeţea inimii, sau poate pur şi simplu pe tine însuţi, aşezat în poziţia fătului sau a copilului la sânul mamei.
Ceva te face să păstrezi încolăcirea trupului.
Începi prin starea de covrig, devii spirală curgătoare în cuvinte din ce în ce mai vizibile, asculţi concertul literelor frânte sau întregi, apoi reuşeşti să laşi curgerea firii în file.
Auzi filele cum râd, plâng odată cu tine. Vezi cum ies mormolocii gândurilor tale. Te vezi mai târziu întrupat în armoniile sau dizarmoniile aşternute. Începi să plângi, să râzi, te zbuciumi, alergi odată cu degetele. Geometrii ale închipuirii încearcă să se elibereze dintre zalele lanţurilor impunerilor. Nu le laşi. Mergi înainte cu fruntea aplecată pe cuvânt. Literele încep să fugă.
După o cascadă neîntreruptă de litere, totul devine curat, ordonat. Tu însuţi te laşi moale pe scaunul timpului tău. Legănarea începe cu mâinile la piept, într-un cerc de lumină în care trupul tău resimte implozia de energie a propriilor cuvinte. Laşi uşor pleoapele spre obrajii învolburaţi şi priveşti ca un şarpe nătâng ceea ce spiritul, sufletul, inima ta nicicând atinsă de mâinile adesea murdare au lăsat prezentului tău să-i fie şorţ alb, în încercările care vin cu trenul fără gări, fără halte... trenul mereu plin, mereu în mişcare, mereu în viteză şi ai vrea să-i fi roată în călătoria fără început, fără sfârşit. Numai roată...

Procesul literelor începe şi se termină cu o roată de tren pe şinele sensurilor vieţii.
Anne Marie Bejliu, 23 mai 2014


joi, 22 mai 2014

şi mai ales


cine unde când îmbracă hainele bucuriei
şi lasă să cadă cărămizile
din zidul de protecţie ridicat în ani
cu trudă robind firii mereu schimbătoare

cine unde când lasă hainele bucuriei
să se aştearnă fără suferinţă
câţi se mint cu înălţarea
privind dintr-o groapă de iluzii cerul

şi mai ales mai ales

cine unde când vede cum răsare soarele
cântând firului de iarbă
într-o geometrie a luminii de început

cine unde când sărută florile
cu o cruce desenată de inima lui
la fiecare privire

cine unde când sărută zborul cuvântului
printre umbre
când luna răsare într-un corn
apoi plină înveleşte noaptea
în procesele gândurilor nenăscute
Anne Marie Bejliu, 22 mai 2014


privire însetată



privesc însetată stânca încercărilor.
câte o piatră poposeşte pe banca de la poalele muntelui de întrebări.
răspunsurile le văd lunecând prin cer.
basmele ochilor mei îi transformă în zmei balauri., meduzele pui ai Meduzei apoi, îngeri fecioare şi flăcăi din aurul razelor solare... 
o nebunie întreagă se construieşte dezbracă înveleşte în faţa gândului meu, ca într-un film uneori alb negru, alteori colorat, o pânză a bucuriei şi tristeţii într-un continuum atât de viu, încât moartea îşi leagănă coasa sau acel L răsturnat în principiile pământului. după cum spune gânditorul, sunt pământ şi gând şi chiar acea coasă a morţii, sau poate numai lucirea ei în răsăritul soarelui şi al lunii deopotrivă, o scânteie în vrajba jocurilor uneori neserios construite pentru inima umanităţii.
miez din miezul gândirii Lui, mă rostogolesc atunci când mă transformă în bilă, sau piesă de şah, sau simplă piesă de carton în mâna paznicului bucuriei Lui.
ca un flash artificial luminez unele colţuri ale castelului de nisip în care El numără scoicile. le numără şi pe cele care şi-au pierdut perlele şi pe cele care stau a fi culese de mâini nepricepute.
El salvează perlele întregi (şi pe cele absente), apoi reia Jocul surâzând răspunsurilor să vină sau să rămână stânci în muntele întrebărilor.
ca un erou uitat sub un bolovan uriaş - Pământul - aştept la rându-mi să văd ce îmi va curge în plete când cascada va seca, rădăcinile copacilor smulse din pământul însetat vor reveni la viaţă, iar pasul din piciorul încercărilor va aluneca drept, deasupra sinusoidei întâmplărilor nicicând întâmplări. rezumate sunt. rezumate ale paşilor umanităţii printre mişcările Domnului în jocul de şah, jocul de puzzle al universului, jocul mişcării prin tâmpla umanului, jocul de gânduri printre infinitele conexiuni de sisteme de celule nervoase ale existenţei.

privesc însetată şi înfometată stânca încercărilor. se ridică o coloană infinită a privirii umanului spre Crucea bisericii îngerilor.

undeva, într-o bisericuţă de lemn, oameni şi îngeri într-o cascadă uriaşă, rostesc simplu Numele Domnului...

imagine: Vechea biserica de lemn de la Putna

Anne Marie Bejliu, 22 mai 2014



miercuri, 21 mai 2014

copilul spicului de grâu



ca o lumină răsturnată într-un ciob de pământ se târăşte femeia cu ochii din cărbunele toamnei, printre două coloane de umbre: una de gheaţă alta de foc, alta de aer, alta de lemn, alta de apă, alta de metal.
împlinire când?
lasă umbrele să o învelească, fără teamă, cu frică. se stinge frica. ea adună frunzele, pietrele mărunte... pe stânci, pasul şi-l lasă liber până la strigăt, până la măcinarea ultimei velinţe a tălpilor.
se naşte în cuvânt ca printr-un dar rătăcit în fântâna vieţii ca o rază de soare strecurată prin hornul din stânci al peşterii naşterii celui dintâi.
acolo timpul îşi pierde la rându-i velinţele, vântul îl dezbracă tandru, apoi îi lasă căciula înaltă din blana oilor mereu în transhumanţa valorilor umanului.
pe câmpul primăvăratic al grâului, verdele prinde în crud bucuria oilor.
bucuroase acum, îl gustă.
el primeşte ofranda esenţelor viului. creşte, creşte, creşte până la bob, sărută soarelui chipul, apoi chipul Soarelui îmbrăţişează copilul spicului.
rămân în taina luminii până la azimă.

omul este spic de grâu sau a fost?

Anne Marie Bejliu, 21 mai 2014




glezne de frunze



rubinul se rostogoleşte la picioarele femeii cu ochii din cărbunele toamnei.
dansul frunzelor uneşte verdele primăverii, cu rugina toamnei,cu galbenul verii.
legendele se nasc în semicercuri largi, mai largi,... 
uriaşul ruginii ridică timpului fanionul.
gleznele frunzelor - lanţuri esenţe, zale ovale, ovale plate, ovale pline, boluri cu hrana vie a timpului copacilor...

fecioarele frunze paşii îi lasă în cenuşa vie, mereu răsturnând altare de legi.
omul aruncă o piatră în hora fecioarelor frunze.
gleznele lor se frâng.
primăvara revin prin toamnă.redevin în soare, raze sunt.
timpul macină rugina în mojarul devenirii.
curg în horă amintiri din prezentul trecut, prin prezentul prezent,
pentru un viitor mereu prezent, undeva, între lumile vechi şi noi.
în aceeaşi capsulă este praful de vis. se ia încet, încet,
se absoarbe într-o viaţă. el desfaţă, răsfaţă învelişuri de frunze fecioare, din razele timpului soare...

Anne Marie Bejliu, 21 mai 2014









tren flămând



din copca luminii alte semne 
alte neînchipuiri revarsă tronul fluid 
al sensurilor cuvintelor aldine
înclinaţia este mereu spre răsărit 
spre răsăritul soarelui al credinţei 
al bucuriei de a fi
nicicând al umilinţei făcute 
şi nu născute firesc

coroana viitorului prezent
se întrezare la răsărit de lună
pe o coajă de nucă în care miezul
rămâne lichid
până la coacerea umanului întru credinţă

în palma copilului
din cercul jocului satului românesc
o ramură înflorită de măr
deschide umbrelor hora

ecoul rămâne pururi alb
alături de timidele nuanţe ale iubirii de înalt

din peştera necunoaşterii
omul întinde mâna tremurândă
spre palma copilului
cercul se sparge ramura pierde floarea

jumătate de măr
umple bolul rătăcit de veacuri
cu esenţele luminii
omul rămâne cu mâna întinsă
până la noua primăvară a fiinţei
în care rob orb trudeşte
sau leagănă frunzele mărului închipuirilor
scaldă în umbre iluzii
care rod carnea vie a gândului
nicicând materializat în rod
-----------------------------
umanitate umanitate
foame de tren fără capete
gările te resping...

Anne Marie Bejliu, 21 mai 2014



cu mine stepa



crează-mă recrează-mă 
cuvânt 
în bolul tău fără margini pământene
ridică-mi ideea 
la intensitatea vibraţiei tale
dinainte de naştere

Domnul cu tine cuvânt
cu mine sunt stepa şi iarba amară
rătăcită în fiecare ungher
al camerei cu icoane trandafir
şi cărţi

Anne Marie Bejliu, 20 mai 2014



dansează balerină, dansează



umple de lumină bâlciul deşertăciunilor
copilă cu ochii din cărbunele cuvântului nescris
apoi lasă dansul să te aştearnă balerină 
în cercurile lacului lebedelor negre

ultimul cântec ultimul dans
va retrezi stuful sensurilor nerostite încă 
de omul cu inima cât cerul
şi frica răsfirată în cele trei vârfuri
ale triunghiului rătăcirilor

de câte ori gleznele tale
se vor frânge sub mâna curiosului
cărbunele te va reîmplini
e darul în dar prin dar promis de verbul a fi
prin Ochiul Infinit al Domnului

dansează balerină, dansează...

Anne Marie Bejliu, 20 mai 2014

imagine 1: http://xanokah.deviantart.com/art/Kirigami-Ballerina-297681242




înălţare adânc nobleţe



ai uitat să taci ai uitat
să rosteşti în adâncul inimii
adevărul primit de milenii

uiţi zilnic să laşi orbirea să-ţi acopere ochii
să nu laşi orbirea să-ţi sufoce ochiul
pendulezi între surzenie şi orbire
ca într-un leagăn al desfătării

nu te juca sub soare cu sufletele oamenilor
printre ei s-ar putea să-i afli pe fiii lui
şi atunci rişti să te bronzezi inestetic
în fruntea frunţii faptelor tale
sau să arzi

cenuşa ta va fi adunată
de pescăruşii cuvintelor soarelui
nerostite nicicând de om
purtate de valurile oceanului bucuriei
într-o piatră unghiulară
a casei mereu a prezentului tău

soarele gândului tău să-l cauţi
undeva în adâncul peşterii în care te ascunzi
pasăre de noapte între surâsul cornului lunii
şi tropotul cerbului dintâi
fără a le fi văzut înălţarea adâncurile nobleţea
nicicând

uită uitarea apoi încearcă să te recunoşti
în ceasul dintâi al Înălţării

Anne Marie Bejliu, 21 mai 2014