glasul orbilor

privesc prin cubul de cuarţ până devine sferă iar cub iar sferă
alunec în tainele pământului simplu curat
ca o lumină ivorie pe calea frumuseţilor nevăzute

mă aruncă ploile în derizoriu mereu
cu o rostire negândită cu o alegere nefondată
decât de spaimele interiorului material

de câte ori să mai muşc zăbala timpului unui infinit finit
de câte ori mintea o voi lăsa-o să-mi cearnă lesturi lesturi lesturi
şi de câte ori voi pierde semnul divin al încercărilor curate
fără amestecul tâmplelor zvâcninde
fără ochii înroşiţi de magia nimicului

mă întreb mereu şi mă întorc la privirea dintâi

ruga omului simplu devine leac liman
în sfera de cuarţ a încercărilor
a luminărilor repetate până la ecoul strigătului cocorului
până la cântecul lebedei negre
până când spinul îşi arată geometria întreagă
în pieptul păsării cuvânt
al păsării care uită materia într-un colţ de stâncă
pentru a fi pentru a iubi pentru a simţi deplin prietenia cerului

privesc sfera de cuarţ -
incoloră geometrie a plusurilor în vidul uman

trăirile lasă fisuri pe diagrama valorilor

sunt trăiri nemilos conturate
de mâna magului fără minte a magului cu ochii înroşiţi
de furiile unui timp al răului

undeva departe de oameni las încercările să curgă
le privesc cum dansează în jurul copacilor

orbii îşi adună glasurile într-un buchet de mărăcini

vin păsările - anunţă copilul cu ochii din cărbunele iernii
vin surzii - anunţă copilul cu ochii din sufletul ghindei nenăscute
vin eu - femeia cu ochii din cărbunele toamnei
şi tac

în sfera de cuarţ e linişte acum
firele de iarbă ridică tâmplele cuvintelor
deasupra apelor infinitului finit
e semn de trecere lină spre alt tărâm...

Anne Marie Bejliu, 27 mai 2014