călcâiul doare

fiică rătăcitoare a soarelui, pe unde laşi urmele zeilor fără să le asculţi glasurile?
legendele nu mor decât în cadranele soarelui printre pietrele cuvintelor nerostite.
acolo şi tu te întorci rază unghiulară, primind tainul luminii într-o cruce albă în care mugurii de măr răsar veşnic.
clipeşte luna, înclină coroana mărul, soarele încinge arcul curcubeului gândului...

ţi-a spus cerul să le ascunzi în sacul realităţilor neatinse de patimi.
tu unde alergi, nebuno?
atât de mult îţi este dor de răzvrătirea cerurilor, încât uiţi de la inimă la tâmpla în care se coc strugurii toamnelor, pasul spre centrul orbirii.
oare de câte ori vei mai lăsa timpului arcada întreagă, când ochiul lasă pleoapa să adoarmă după fiecare trezire, într-o înserare a minciunilor negândite?
şarpele verii începe să dea ocol mărului.
cum să te înalţi. nebun cu ochii primăvărateci, atunci când firul de iarbă dă în clocot?
ceaiul de primăvară, în mai, a întârziat să oprească ploile, iar tăcerile tale tulbură neînşeuaţii vremurilor mai bune.
pe unde te plimbi când visul se destramă, apoi reconturează valul dintâi într-un zid în care, piatra unghiulară rămâne aceeaşi oriunde ai pleca?
spui că ceea ce nu se vede intră sub aripa pescăruşului nenăscut.
da. îl văd cum iţeşte irisul. arde. clatină nopţile şi dimineţile soarelui. curând pântecul zborului se va goli. ţipătul lui se va auzi. pământul va primi iar darul şi harul rostogolirii printre nămeţii de gânduri, de rânduri, de visuri neîmplinite.

fiică rătăcitoare a soarelui pe unde laşi urmele zeilor?
piatra de încercare o ridici acum. regăseşti sandalele de toamnă neatinse.
călcâiul doare, făptură de lumină, doare...

Anne Marie Bejliu, 29 mai 2014