anotimp ameţit

ca o lumină metafora păcăleşte iubirea
ura înfloreşte în inima pământului
apoi lasă apele să arunce pe maluri mizeriile omului

se curăţă izvorul iarba creşte înaltă
cât o talpă de om neobosit în căutarea lui năucă

cu folos fără folos caută printre pietre izvorul iubirii
îl alungă. el spune că îl vede - iluzie

nu ştie de câte ori să arunce mărunţişurile unei vieţi
în care e prins între rob şi rege fără regat

calul îi spune să tacă el vorbeşte

şi toate toate intră în poveşti
ca într-un sac în care capetele
lasă să curgă în izvor mărunţişurile

calul îi spune să tacă. el vorbeşte fără şir

oricum finalul stă aninat
între sfoara care leagă un capăt imaginar
de groapa în care drept ţeapăn ca o stâncă
se prăbuşeşte visând iubiri

ca un anotimp ameţit omul...

Anne Marie Bejliu, 6 mai 2014