să zbor, alean, alint...

de-atâta vreme timpul se destramă 
şi creşte-n unghiuri largi un corn de vânătoare
un altul luminează nopţile se-ndoaie
tu încropeşti în sine noua pâine 
din boabele de grâu 

din an în an crezi c-ai scăpat de vulpi

ridici şi boltă viţei
e de vie şi-n viu vrei să te scalzi
să nu te mai îneci prin şi printre ei...

ei vin şi cântă dulce se alintă
înşiră balivernele vulpeşti
tu taci pui măşti şi iarăşi măşti

în spate flăcări curg degeaba apoi
eşti luat de prost
ba chiar ajungi s-arunci din tine ce e bun
crezând în răul lor suit pe treapta unei scări
la rang numit sublim...

de ce?
când poţi cu mătura pitică să îndepărtezi
şi aşchiile şi petele şi teama să priveşti
oglinda-n care te-ai lăsat purtat într-un vârtej
de litere de sunete de nuanţe false...

(cafea în ceşti se toarnă.
- Leandru tu ce doreşti?
se face linişte
trupul mesei zvâcneşte
sau el prietenul domol frământă-n el poveşti)

de ce?

atât de mult am strâns în mine orbirea asta
pentru a mai prinde
un rest firav o silabă mai blândă
încât acum răstorn umbrela înapoi
m-am săturat
am adunat destule umbre clipe deşirate în nimicuri

o, Doamne-s câmpuri de minciuni!
- şi-acum mai înfloreau în urmă-i, Leandru
de unde bucurie de unde vis întreg
de unde coaptele poteci cu azime prea sfinte

spune şi tu câtă prostie
câtă naivitate într-un călător

(Leandru, prieten bun, priveşte
tace-n răspântia în care aparent m-am rătăcit
dar ştiu că el e punct şi-n mine creşte)

liniştea încet cu pasul felinei
s-a aşternut demult

o clipă doar respir în ritmul stepei
apoi câmpia-mi fură gândul eliberat de spini

o pasăre de noapte-n tâmplă-mi creşte
e blândă, visul cu aripa mi-l înveleşte

să zbor, alean, alint...

Anne Marie Bejliu, 27 mai 2014