ploile acuză

aud ploile cum acuză timpul omului 

călătoria se stinge într-un buchet de zăbrele
îmi povesteşti despre minuni
le aştept ca însetatul şi înfometatul 
care muşcă prin priviri natura

îi sărută umbrele odată pline de adevăr nealterat 
de mâinile cu cinci degete
palmele ard tulpinile trunchiurile firele de iarbă
în pârjol zâmbesc năuce
nici vântul nu mai ştie dacă să bată

rănile ştie că dor
se hotărăşte să fie blând
alină scutură uşor seminţele
speră şi el la revenire devenire în altarul de sânge
al călătorului cu umbra din litere strâmbe acum

aud ploile cum acuză timpul omului

călătoria se stinge într-un buchet de iarbă amară
e linişte acum. capul omului se aşterne pe prag
cândva inima-i va fi în cer
îşi balansează camerele într-o răscruce ciudată

Dumnezeu va rupe partitura celor patru camere
le va strânge într-un punct şi-l va lăsa liber
cine ştie cât de liber să plutească

între a fi şi a iubi

câte hotare sunt Doamne? câte...

să tacă să tacă să tacă! - strigă al optulea pitic
la margine de poveste
se sperie murgii şi fila poveştii va rămâne goală

paşte calule strigătul ploilor. paşte-l...

Anne Marie Bejliu, 12 mai 2014