prăpastia

se închid potecile, pasul doare şi gândul, ca o sabie mă aruncă în pilonii unui pod străin.
mi-am promis de atâtea ori că îmi voi înveli iubirea într-o pânză albă...
alături voi lăsa o scoică să nască perla firii.
mai târziu, după ce înserarea îşi va fi sărutat timpul cu ochiul de soare apus, voi ascunde pânza sub şaua murgului prezentului.
mi-am încălcat promisiunea.
am zărit sau m-a zărit din vârful turnului pieţei sufletelor, observatorul cu viaţa trasă glugă pe ochi.
între două valuri de trăiri, încerc acum să recuperez scoica. pânza s-a dus prea departe.
mâna adevărului e scurtă. picioarele minciunilor sunt scurte şi le privesc îndelung pe toate nu cu teamă ci cu uimirea celui ce gândul îl lasă să zburde prin sacul cu întrebări. sunt acolo şi răspunsuri dar sunt sufocate. uneori reuşesc să ajungă la buza sacului. le agăţ cu degetele inimii şi le ascund repede în suflet. chiar şi din suflet le smulge prăpastia... viaţa...
şi totuşi adevărul ajunge şi atinge cuvântul sabie. îl îmbracă în armura pregătită cu migală de magul luminilor netulburate de uman, apoi îl lasă sub şaua murgului să atingă conul de lumină nicicând stins.
flacără a flăcărilor, rămâne mereu viu. anunţă schimbarea anotimpurilor prin mici săgeţi primite în taină de la soare. ridică iar şi iar poduri noi. cele vechi devin arcuri de curcubeu în memoria timpului trăit, apoi netrăit.
uneori paşii îşi conturează mişcarea pe acele poduri. nu este laşitate. e o nevoie acută de echilibru, chiar dacă timpul acela înseamnă durere, chiar dacă timpul acela era aparent plin...
ştiu că acolo este o fărâmă din sămânţa adevărului vieţii.
trecut, prezent... îşi lasă braţele arcuri de lumină una într-alta, dincolo de mintea sărăcită a omului disperat.
să fie oare adevărat că disperarea e un păcat?
poate da poate nu. Domnul ştie.
eu sunt simplă gândire rătăcită la poalele muntelui de întrebări. sap pământul în care sunt închisă, pentru a găsi sămânţa de muştar. din ea, încercările răsar ca vrăbiile din pomi spre un zbor rătăcitor al regăsirii.
adâncă prăpastie mai eşti, viaţă şi din toate prăpăstiile, tu îmi eşti cea mai bună vindecare...

Anne Marie Bejliu, 28 mai 2014